Arhiva | Octombrie, 2009

Pledoarie pentru psihanaliză

29 Oct

     Pasiunea mea pentru învăţăturile freudiene, îndemnurile Anamariei, dar şi proaspăta mea titulatură de masterandă în psihanaliză m-au determinat să îmi construiesc acest blog cu dedicaţie pentru toţi 3. Aşadar, să fie pentru Freud, pentru discipola lui, şi pentru Universitatea Titu Maiorescu.

     Micul hop peste care a trebuit să trec a fost intenţia mea iniţială de a urma cursurile de Terapii Cognitiv-Comportamentale, pe considerentul că îmi va fi mai uşor cu formarea, fiind ştiut faptul că formarea în psihanaliză este cea mai grea şi cea mai lungă dintre toate. Însă, aşa cum am renunţat la primul an de liceu pentru că aveam chef să mă zbenguiesc, aşa cum am renunţat la Drept după un an pentru că era necomestibil, aşa am renunţat cu inima uşoară şi la acest proiect care nu mi-ar fi adus beneficii pe termen lung şi nu m-ar fi definit ca persoană.

     Cred că cel mai important lucru în viaţă este să ne găsim sau să ne regăsim pe noi înşine, numai astfel având garanţia autenticităţii trăirilor şi gândurilor. Stăpâni nu putem fi niciodată în casa noastră „EUoliană”. Sinele scoate mereu capul din beci şi ne aminteşte că avem amintiri „acre” la păstrare, ce riscă să fermenteze şi să dea pe dinafară. Supraeul astupă uneori ferestrele de la mansardă şi nu lasă lumina să intre pentru că de mic a fost învăţat că nimeni nu trebuie să ştie ce se află în casa noastră: tragem draperiile, îmbrăcăm convenţiile, până când hainele prea strâmte ne sufocă şi riscăm să le aruncăm pe toate în mijlocul străzii, nu să optăm pentru o variantă mai lejeră.  Din căsuţa noastră EUoliană mai trebuie să facem faţă adierilor uşoare dar şi furtunilor de toate felurile care ne alcătuiesc existenţa. Unora li se par prea puternice şi se substrag realităţii exterioare, dar e posibil ca şi cea interioară să fie prea puţin rezistentă pentru a susţine un caracter nevrotic. Aşadar, pentru că am stabilit că nu putem fi stăpâni peste toată tarlaua psihicului, putem să încercăm cel puţin să fim nişte buni administratori, iar psihanaliza este principalul instrument cu care se poate fora adând în straturile sale până când vom avea o fundaţie mai solidă şi vom face toate reparaţiile necesare.

     Singura menţiune este că psihanaliza nu cârpeşte, ea reconstruieşte. Ea nu tratează simptomul, cum fac terapiile de orientare behavioristă, ci cauza. Totul prin acel penel magic care este verbalizarea şi prin acea luxoasă sală de cinema care este ecranul alb al analistului. Am încercat să descriu psihanaliza şi prin antiteză pentru că nu pot fi două orientări mai diferite pe întreaga scară a terapiilor. Iar dacă şcoala cognitiv-comportamentală are aplicaţii doar în domeniul terapiei, psihanaliza depăşeşte cu mult această sferă, cele mai interesante aplicaţii ale sale fiind în opinia mea cele în domeniul literaturii, şi spun asta, ce-i drept, cu tot subiectivismul unei cititoare înrăite.

     Edificatoare mi se par şi cele două imagini pe care moderatorii le-au ales pentru grupurile noastre de pe Yahoo. Bine, moderatorul master_psihanaliza sunt eu, aşa că nu ştiu de ce vorbesc la persoana a treia:) Bineînţeles că nu puteam să debordez de originalitate şi să aleg altceva decât clasicul divan. Dar cum să nu-ţi doreşti ceva care să exprime deschidere, linişte, empatie, dorinţă de cunoaştere? Ce e mai caracteristic psihanalizei decât acel divan în care îţi laşi cuvintele să zburde în asociaţii libere, vesele şi de cele mai multe ori triste, dar libere şi neîntinate ca peretele alb din faţa ta?; cu fotoliul în care psihanalistul pare uneori rece şi implacabil, dar de fapt intervenţiile sale scurte şi concise fiind rezultatul a multor frământări şi încercări de a găsi cea mai bună cale pentru ca tu să ţi-o găseşti pe a ta; o cameră clasică, ce te poartă spre sfârşitul secolului XIX şi începutul lungului drum psihanalitic, care îţi şopteşte că adevărata cale de explorare este una profund umană. În partea cealaltă avem un om schematizat care nu îşi poate continua drumul (în viaţă) până când nu găseşte acea piesă lipsă din puzzle. Bineînţeles că omul nu putea fi altfel reprezentat decât ca un robot, deoarece ei consideră că psihoterapeutul îţi toarnă cu pâlnia în cap, tu bagi totul la cutiuţă şi mai treci pe acolo când ţi se termină rezervele de gândire pozitivă.

     Este adevărat că felul în care gândim ne afectează felul în care simţim, dar cum îşi explică terapeuţii de această orientare că uneori putem să ne simţim într-un fel anume fără o cauză precisă? Şi cum poţi să retezi un comportament sau un tipar de gândire greşit, când rădăcina „răului” este adânc înfiptă în pământ? Un cognitivist ar haşura porţiunea lipsă din desen, sau ar încropi ceva din alte materiale, şi i-ar înmâna-o clientului său, spunându-i că aşa trebuie să arate existenţa sa, pe când un psihanalist l-ar lua frumuşel de mână şi s-ar arunca amândoi în hăul ăla mare din faţa lor, neştiind ce o să găsească acolo, pentru că acea piesă (poate să fie şi un vid sufletesc inexplicabil) cu lipsa căreia ne confruntăm uneori este un semn de la viaţă că trebuie să facem o călătorie în trecut. Diferenţa este că nevroticii pot să o ia şi pe câmpiile din jur şi să trăiască bine mersi, pe când opţiunile psihoticului sunt limitate sau lipsesc. 

Cam asta ar fi ceea ce eu numesc „pledoarie pentru psihanaliză”, cu finalul la fel de abrupt ca o analiză neîncheiată. Voi pune blogosfera la cale şi cu nişte posturi ceva mai punctuale despre stratosfera psihică. Iar pe la seminar e rost de material numai bun de tocat în tihnă pe blog. Stay tuned… there’s more to come.