Arhiva | Noiembrie, 2009

Temporalitate în romanul „Decojind ceapa” de Gunter Grass

29 Noi

Decojind ceapa este un roman autobiografic în care autorul vrea să reconstituie trecutul pornind de la straturile superioare ale timpului psihologic către cele inferioare, de la preinscripţiile aproape indescifrabile la inscripţiile profunde desenate pe frontispiciile celor 3 instanţe. Rememorarea trecutului nu se poate face decât decojind, pe rând, fiecare foiţă de ceapă a memoriei. Se observă o defensă prin scris, o fugă după amintiri dar şi o fugă de afecte, iar ceapa are rolul descărcării aparente de emoţii, sub forma plânsului.

     Amintirea însă de multe ori contrazice memoria şi se joacă „de-a v-aţi ascunselea”, iar scriitorul trebuie să o ispitească să iasă din ascunzătoare, dar la rândul lui trebuie să facă faţă ispitei de a înfrumuseţa trecerea timpului. De aceea, el îşi notează conştiincios fiecare rătăcire de la axa temporală, fiecare posibilă pistă greşită, pentru a nu deforma graficul existenţei.

     Gunter Grass a fost grafician, dar nu şi pictor, iar această operă pare schiţată în creion, corectă ca structură, dar lipsindu-i „vibraţia” pânzelor realizate în ulei. Vrea să-şi vrăjească auditoriul prin povestea vieţii sale, dar nu vrea să îl aducă suficient de aproape de sine cât să-i vadă imperfecţiunile, şi nu mă refer aici la cele exterioare, la faptele sale, pe care nu se sfieşte să le etaleze, ci la felul în care acestea i-au influenţat dezvoltarea interioară. Zumzetul personajelor, locurilor, istoriilor personale bruiază freamătul interior.

     Pentru cititor sunt frapante afirmaţiile sale, că nu cunoaşte de ce acţionat într-un anumit fel sau de ce a luat anumite decizii. Cumva, e ca şi cum este de ajuns să scrie această carte considerată de mulţi o „sinucidere morală” pentru a se disculpa de tot ce impugnă Supraeul dar goneşte cu înverşunare Eul, pretinzând că era un copil şi nu cunoştea semnificaţia faptelor sale, ca de pildă înrolarea în trupele Waffen-SS:

Încerc să-l liniştesc şi-l rog să mă ajute la decojitul cepei, dar el refuză să-mi dea informaţii, nu vrea să se lase exploatat ca autoportret al meu de odinioară. (…) Se refugiază în poala mamei. Începe să strige: „Dar eram doar un copil, doar un copil…”

     Cu toate acestea, culpabilitatea neasumată l-a însoţit din umbră toată viaţa şi i-a facilitat această ispăşire prin confesiune:

Ruşinea e cea care-i ajută amintirii să înainteze.

     Dacă acel conglomerat de fâşii temporale sub formă metaforică de ceapă ar fi tocate mărunt, ele şi-ar pierde semnificaţiile încrustate pe fiecare foiţă. De obicei, ceapa se toacă pe un fund de lemn, dar şi Iisus a fost răstignit pe o cruce din lemn, de către o Instanţă care a considerat că justiţia, ordinea, puteau fi restabilite prin pedeapsa supremă. Deci, dacă ar fi supus judecăţii morale, care este şi judecata Supraeului, s-ar ajunge la bulb, la Se, doar că acesta ar fi fragmentat. Ca să se elibereze de presiune, acceptă să se auto-condamne, doar că nu se auto-desfiinţează, pentru că întoarcerea totală către Se echivalează cu moartea. Îşi mai întrevede Sinele în chihlimbar, dar nu îl poate atinge, deşi se lasă inspirat de insecta dinăuntru pentru operele lui. Sculptura, o altă artă pe care Gunter Grass o stăpâneşte merituos în polivalenţa sa artistică, ia chipul cuvintelor în acest roman: scriitorul distruge în faţa noastră o parte din sine iar ceea ce rămâne este o piatră literară şlefuită cu atenţie, în încercarea de a nu ciopli şi acele componente care-i oferă stabilitate psihică.

      O breşă în falia temporală constituie momentul în care, matur fiind, este răvăşit de imaginea unui băiat ce îi aminteşte de propria sa copilările şi de acele decizii eronate care i-au marcat destinul. Hotărârea cu care el nu se lasă păcălit şi nici abătut din drumul său este antonimică propriului comportament. Impactul emoţional face ca inconştientul, atemporal, să întâlnească timpul conştientului, iar acest canal energetic să permită, prin perlaborare, urcarea reprezentării, de data aceasta însoţită şi de afect, din abisuri către tărâmuri accesibile cogniţiei şi verbalizării:

O apariţie cu ecou, o imagine care mi-a rămas în minte. Dar avea să dureze încă mult până când, în sfârşit, zăvoarele au fost deschise, imaginile -extrase din masa aluvionară, permiţând accesul cuvintelor care îmi umpleau încă din copilărie puşculiţa.

     Romanul său ar putea fi considerat unul al „asociaţiilor libere cronologizate”, în care timpul nu poate fi decât subiectiv. Ca şi într-o analiză veritabilă, există în scriitura sa mult balast printre aceste asociaţii, iar cititorul, din fotoliul său, trebuie să descopere ce parte a discursului poate fi supusă interpretării. Pentru a ajunge la „esenţă”, armele unui psihanalist sunt preţioase: răbdare, pentru că nu tot ce istoriseşte are pecetea captivantului; toleranţă, deoarece Gunter Grass nu se sfieşte să îşi dezvăluie părţile aşa-zis „murdare”; vigilenţă, pentru că discursul epic galopează între jaloanele irelevante şi cele semnificative, fosforescente, ce luminează într-o oarecare măsură părţile întunecate, inconştiente, ale psihicului.

Act ratat băsescian

17 Noi

     În turneul electoral, a scăpat porumbelul :”În România există prea multă democraţie”, şi a corectat imediat ultimul cuvânt, înlocuindu-l cu o cuminţică (dar antipatică) „birocraţie”. Analistul Bogdan Teodorescu a fost întrebat cum i se pare această enormitate, iar el a zis că nu vrea să intre în psihologia individuală şi că pune această eroare pe seama oboselii acumulate în campanie.

     Păi, tocmai oboseala este cea care slăbeşte vigilenţa cenzurii, ea înlesneşte urcarea conţinuturilor inconştiente la suprafaţă. Chiar mi se pare amuzant cum oamenii pun actele ratate pe seama oboselii, când aceasta se constituie în factor favorizant al erupţiilor abisale. De fapt, nu sunt sigură dacă acest conţinut nu era situat în preconştient, deci mereu la îndemână, însă pentru a fi folosit în privat şi nu în faţa camerelor de filmat.

     De la megaloman trec la micuţa narcisită sub acoperire, adică la mine şi la propriul act ratat. Într-un comentariu, în loc de „măcar”, am scris „mă car”, pentru că nu mai îmi făcea plăcere să port acea discuţie şi voiam să mă car dracului de acolo, doar că ar fi fost nepoliticos să o spun, darmite sa o fac.

     Al meu a fost mai subtil, pun pariu:) .

Concret despre rezistenţa în psihanaliză

15 Noi

     M-am trezit, dar a durat mai mult pana sa ma dezmeticesc. Despre asta vorbeam nu?

     Pacienta intarzie la sedinta, lucru care de obicei nu i se intampla, iar acest lucru o inveseleste si il numeste „distractie hoteasca”. Tendintele ei agresive se manifesta pentru prima data, intr-o maniera aparent nevinovata, pentru ca pe ea insasi o enerveaza oamenii care nu sunt punctuali. Are in sfarsit curajul sa-si manifeste agresiunea impotriva analistului, substitut al tatalui. Cred ca a fost vorba si de sadism din partea analistului, pentru ca i-a retezat acest avant, vorbindu-i despre „consecintele acestei distractii”, pe care a avertizat-o ca nu le cunoaste. Amenintare, narcisism lezat, sau mi se pare mie?

     In weekend prietenul ei o facuse sa astepte, de trei ori chiar, deci acum devenise din pasiva, activa, cand s-a hotarat sa ii faca ea asta analistului. Descopera ca si ea poate sa faca rau, nu doar sa fuga inainte ca ceilalti sa ii faca rau. Pacat ca ii este taiat elanul, mi s-ar fi parut mai ok ca analistul sa o lase o perioada sa isi exploreze aceasta latura.

     Amana plata sedintelor, si isi aminteste ca si in ultima discutie cu prietenul tot despre asta era vorba, despre „a da si a lua”, doar ca era vorba despre afectiune si nu de lucruri materiale. Dar plata in bani este una simbolica, pacienta are rezerve in a-i acorda analistului dragostea sa.

     De fapt, problema pacientei este frica de abandon. Asa a facut tatal ei, deci este posibil sa fie parasita si de ceilalti. Daca isi manifesta sentimentele, oamenii o pot rani. Prefera atunci sa nu se implice foarte mult sau, sa rupa o relatie atunci cand incepe sa devina serioasa.

     O anxietate puternica vine din asteptarea replicii finale de la sfarsitul sedintei: „Timpul s-a terminat”. Pentru a evita angoasa separarii impuse de catre analist, prefera sa fie ea cea care pleaca inainte ca sedinta sa se termine.

     Incearca sa fie ea stapana pe situatie, dar in acest fel obtine si mai putin. Iar acum ma gandesc la cursul Brandusei, cu temporalitatea. Pacienta se intoarce spre sine, prefera inactivitatea unor relatii care ar putea sa ii faca psihic rau, desi aceasta grija (practic) de a se conserva duce la cresterea fortei pulsiunii de moarte in defavoarea celei de viata, iar in final la disparitia vietii.

     Si pentru ca in psihanaliza lucrurile sunt mai profunde decat par, ea nu doar devine activa si atat, sensul este ca pune in scena o durere pe care sa o simta analistul dar pe care ea anticipeaza ca ar simti-o. O proiecteaza in analist si se identifica apoi cu analistul. De unde inainte modalitatea ei de aparare era retragerea eului, acum trece la un mecanism defensiv ceva mai complex.

     Se pare ca nu trebuise sa faca fata doar abandonului tatalui, dar si permanantei asteptari a mamei sale ca dorintele sa nu fie indeplinite. Internalizase aceasta expectatie: „A da si a lua reprezinta un joc placut, dar infricosator, care in mod necesare se termina dureror pentru pacienta”. Acest a da si a lua ma duce pe mine cu gandul la tulburari care tin de stadiul anal, dar pentru neamţ simptomatologia se incadreaza undeva in sfera imposibilitatii de a continua o relatie.

     Mai, e bine ca poate sa le incepa:) Repeta practic o istorie: are o oarecare disponibilitate afectiva, pentru ca i s-a acordat afectiune, dar doar pana intr-un anumit punct, pentru ca si ei i-a fost retrasa brusc. Ca atare, şi afectele (chestie diferită de „afecţiune”, da?) şi le refuza, pe acelaşi principiu simplu si eficient al evitarii durerii.

Rezistenţa în psihanaliză

14 Noi

rezistenţa – Thoma; Kachele

     Mă gândeam să vorbim iniţial de primul caz, pe acesta l-am făcut azi la seminarul de Tehnică psihanalitică şi e mai proaspăt în minte: paginile 194-198. When „ich” wake up, că tot piratez Tratatul de psihanaliză contemporană al nemţilor. 😀

     Moamăă, s-a făcut 11:30 deja, ce-oi mai căuta pe net? Cred că am o „rezistenţă” la somn. Explicaţia e simplă şi „penibilzantă”: sunt ai mei plecaţi şi  urăsc să stau singură într-o casă pustie. Mi-e groază de întuneric în primul rând. De fapt, în cazul meu ar fi o apărare, termenul de rezistenţă îl folosim doar în terapie. Probabil proiectez în afara mea nişte „frici” interioare, mult mai profunde, mai dureroase, pentru a le gestiona mai uşor, căci de scăpat de ele nu poţi. Eul caută să găsească cea mai bună cale pentru a rămâne intact şi a fi în armonie cu celelalte două instanţe. Se adaptează şi el cum poate, deh.