Arhiva | Ianuarie, 2010

Minciuni pe canapea

4 Ian

 

     Cartea lui Yalom este o raza de lumina pe domeniul atat de putin cunoscut publicului autohton, cel al psihoterapiei. Si nu numai ca pune in tema cititorul cu forma pe care o ia tratamentul psihic, ci il tine permanent conectat la intriga complexa a romanului. Te captiveaza de la prima pagina si mentine nivelul de atractivitate la un nivel foarte ridicat pana la ultima. Prologul, povestea despre depasirea cadrului conventional dintre un psihanalist si pacienta sa borderline, este ca o anticamera la incaperea aerisita in care Yalom isi tese naratiunea organizata pe mai multe niveluri, dar interconectate, pentru ca fie si cele mai neinsemnate personaje vor avea un cuvant de spus in desfasurarea evenimentelor.

     Nu trebuie sa ai cunostinte de psihanaliza ca sa citesti acest roman, dar cu siguranta, daca ele exista, nu pot decat sa faca si mai savuroase momentele in care plicticoasa teorie se intalneste cu practica plina de surprize, delicii, dar si multe dileme. Pentru personajul in care Yalom si-a proiectat cel mai mult imaginea, psihoterapeutul la inceput de drum Ernest Lash, intrebarile si dilemele morale ar fi:

  • Pana unde pot merge in relatia cu pacientul meu, mai ales daca este o femeie de care sunt atras sexual?
  • Cat de sincer pot fi in cadrul terapiei? Nu ii va dauna asta pacientului meu?
  • Cat de mult pot sa ma dezvalui? Va aduce asta vreun beneficiu terapiei?
  • Trebuie sa respect cu rigurozitate doctrina clasica sau este necesar sa inovez si eu, asa cum au facut predecesorii, care acum ar fi uimiti de scrupulozitatea cu care li se respecta teoria?

     Pentru mentorul sau, renumitul psihiatru sub indrumarea caruia isi face supervizarea, intrebarile sunt de alta natura, si ele lucreaza mai mult la nivelul inconstientului, pentru ca omul acesta care crede ca nu are probleme, le are de fapt pe cele mai dificil de rezolvat:

  • In ce masura aplic principiile pe care le predic pacientilor mei si in viata mea personala, complet nesatisfacatoare?
  • Pot sa fac afaceri cu un pacient, daca terapia este incheiata?
  • Cat de mult am reusit sa ma descopar dupa analiza personala si supervizare? Este necesar sa reiau acest proces?

     Modul in care s-a materializat raspunsul la ultima intrebare a constituit pentru mine cea mai mare surpriza din roman, si a fost spectaculoasa pentru ca a aratat in ce fel terapia poate imbraca cele mai neobisnuite forme. Romanul este unul al interogatiilor fertile, dar si al solutiilor pe care le iau protagonistii in fata traumei, iar mersul la terapeut, fie ca se datoreaza razbunarii, intereselor materiale meschine, sau disperarii, nu intarzie sa-si arate beneficiile.

     Talentul literar al lui Irvin D. Yalom este de netagaduit. „Minciuni pe canapea” nu pare a fi un roman scris de un psihiatru si psihanalist, ci poti cel mult sa consideri ca materialul si ideile au fost furnizate de el, iar altcineva a ridicat constructia literara pe culmi atat de inalte. Dar pentru ca a indraznit sa fie comercial, adica sa placa, pentru ca a indraznit sa nu se adreseze unui public masochist, care sa se chinuiasca in a intelege niste fraze fara sens, pentru ca a indraznit sa aiba umor, pentru ca nu a folosit tragismul pentru vaicareli inutile ci numai atunci cand cititorii sai au putut sa invete ceva din asta, cartea lui Yalom ar putea genera strambaturi din nas snobilor literari.

Delir şi crimă în „Sonata Kreutzer” de Lev Tolstoi

4 Ian

Nuvela Sonata Kreutzer, monolog al unui „actor” prăfuit pe o scenă improvizată, ni-l aduce în prim plan pe Pozdnîşev, personaj al cărui discurs reprezintă un delir paranoic de tip pasional, având ca temă gelozia, foarte coerent, bine sistematizat, şi care se dezvoltă pe o fundaţie de personalitate caracterizată prin hipertrofia eului, încăpăţânare, psihorigiditate şi falsitatea judecăţii. Cititorul ar putea vedea în el un gânditor de prim rang dacă argumentele sale nu ar fi false şi dacă logica nu ar scârţâi exact acolo unde pantele sunt mai alunecoase. Reconstruirea universului pornind de la premise artificiale asigură coeziunea Eului.

     Gelozia faţă de presupusele tendinţe de infidelitate ale soţiei reprezintă o proiecţie a propriilor fantasme îndreptate în această direcţie, ca atare moartea ei reprezintă o încercare de a se curăţa de tot ce era murdar în Sine. În patologia paranoiei există un punct de fragilitate „situat undeva în stadiile autoerotismului, narcisismului şi homosexualităţii”, aşa cum remarca Freud. Ceea ce a fost abolit înăuntru revine din exterior. Lagache consideră că gelozia amoroasă morbidă este expresia unei pasiuni homosexuale inconştiente pentru rival. Atunci când îşi închipuie că soţia lui are sentimente faţă de muzician, Pozdnîşev deturnează în fiecare gest al ei pornirile sexuale ce îl leagă de Truhacevski. Muzica trezeşte Erosul, mai ales că instrumentul care o produce, vioara, este încărcat şi el de semnificaţii erotice:

Au cântat o bucată pătimaşă, (…) o piesă atât de senzuală, încât ajungea până la obscenitate.

     Aşa cum am remarcat anterior, există o conexiune între muzică şi trăirile inconştiente. Pozdnîşev rezonează intim cu primul presto din Sonata Kreutzer a lui Beethoven pentru că şi la nivelurile profunde ale psihismului exista aceeaşi exaltare. Muzica slăbeşte strânsoarea cenzurii şi descătuşează energii nebănuite:

Sub influenţa muzicii mi se pare că simt ceea ce de fapt nu simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot face ceea ce nu pot să fac.

     Încearcă să se lupte cu gelozia, dar forţa ei este mult prea puternică pentru un Eu fragilizat, aşa că momentele de luciditate devin tot mai rare pe măsură ce delirul se generalizează.

Fiara turbată a geloziei începu să mârâie în bârlogul ei şi voi să ţâşnească afară, dar mă temeam de această fiară, aşa că m-am grăbit s-o încui înăuntru.

     Tolstoi şi-a arătat măiestria în ceea ce priveşte modul de înţelegere al tulburării paranoice atunci când leagă punctul culminant al delirului pasional de momentul în care Pozdnîşev a fost chemat să ocupe o funcţie simbolică de autoritate, în calitate de zemstvă, într-o capitală de judeţ. La paranoic metafora paternă nu este operantă. Numele Tatălui, ca semnificant al promovării legii, este împins în afara lumii interioare, prin forcludere, iar aceasta determină la subiect un gol corespunzător locului semnificaţiei falice. Atunci când Pozdnîşev trebuie să exercite conducerea în consiliul local, el este confruntat cu funcţia paternă simbolică, şi din moment ce ea nu este interiorizată, este aruncat într-o stare de confuzie. Soluţia pe care psihicul său o găseşte este construirea unei „metafore delirante” în locul celei paterne, falimentare, care să dea sens elementului care lui îi lipseşte cu desăvârşire. Acum, orice urmă de raţiune păleşte în faţa gândurilor cu privire la infidelitatea soţiei.

     Gelozia este însă expresia pasiunii pentru rival. Amplificarea credinţei că cei doi întreţin relaţii sexuale este o temere faţă de propria sexualitate, trezită de zbuciumul inconştient al neasumării funcţiei de autoritate. Numele Tatălui este eliminat prin forcludere, consecinţă a nerecunoaşterii de către mamă a cuvântului său, iar în acest caz copilul este considerat a fi acest falus matern. Pozdnîşev are însă şi fantasma intruziunii în corpul mamei urmată de distrugerea ei din interior, evidentă atunci când consideră sexul cu soţia sa o vătămare psihică şi corporală pe care i-o aduce. Ca atare, „întrucât nu poate fi falusul care îi lipseşte mamei, nu-i rămâne decât soluţia de a fi femeia care lipseşte bărbaţilor” (Ecrit).

     Fiecare element din realitate este pus în slujba scenariului său absurd, astfel că punctul de maximă intensitate al piesei, cel în care îşi omoară soţia, să nu constituie decât o urmare firească a acţiunilor disturbatoare şi persecutoare venite de la ceilalţi, pentru că muzicianul voia să îi destrame familia, iar frica de consecinţe să fie anulată de imperativul apărării onoarei terfelite.

     În momentul în care îl întâlneşte pe Truhacevski, se comportă ca şi cum ar fi făcut rost de arma crimei:

nu ştiu ce fatalitate mă îmboldea să nu-l resping, să nu-l îndepărtez, ci, dimpotrivă, să mi-l apropii (…) Lucru uimitor: atitudinea mea faţă de dânsul a fost – din prima zi, din prima oră a întrevederii noastre – aceea pe care ar fi trebuit s-o iau numai după cele ce s-au întâmplat

iar atunci când îi curmă viaţa soţiei, metaforic nu face decât să apese pe trăgaci. Totul se întâmplă ca şi cum trecerea la act ar fi singura opţiune validă. Pumnalul reprezintă potenţa voinţei, acolo unde potenţa nu a găsit o altă cale de satisfacere. Atunci când o înjunghie, cu cât vâlvătaia turbării este stârnită mai mult în el, cu atât mai vie arde lumina conştiinţei înăuntrul lui, deci momentul este trăit cu o extraordinară claritate, deşi grozăvia faptei comise face ca aceasta să-şi reteze ramificaţiile până la care poate fi reprezentată conştient, imediat după ce execuţia este încheiată.

     Planul crimei urmează tiparul compoziţional al Sonatei Kreutzer: furie, meditaţie şi exuberanţă. În timpul audierii piesei, aceasta era revelaţia pe care Inconştientul decizional a primit-o cu aviditate şi pe care i-a transmis-o Eului executant, ca un general care îi dă un ordin sergentului, considerând că explicaţiile sunt inutile, ba chiar obstrucţionante. Este furios atunci când îi vede pe cei doi împreună, deşi nu există motive reale să creadă că între ei s-ar fi întâmplat ceva şi merge cu această furie până la capăt. După ce o omoară, se închide în birou, urmează deci momentul de meditaţie asupra faptelor săvârşite. Adoarme instantaneu, iar somnul care survine traumei deschide poarta către un vis reparator: era în raporturi bune cu soţia, cu toate că exista o anumită stinghereală între ei. Momentul i-a indicat, destul de vag, ce-i drept, că exuberanţa mult aşteptată nu va veni niciodată, ba chiar va fi înlocuită treptat de remuşcări şi regrete, iar pedepsirea sa formală de către autorităţi va însufleţi un Supraeu care până atunci nu văzuse greşeala decât în ceilalţi:

Mai târziu, în temniţă, după ce s-a petrecut în mine o răsturnare morală, am cugetat îndelung la acea clipă, căutând să-mi amintesc tot ce-mi puteam aminti şi să înţeleg.

     Imaginea pe care o are despre soţia lui devine pozitivă abia după trecerea ei în nefiinţă. Pentru eul incapabil de a trăi angoasa, sânul persecutor devine sân ideal doar în absenţă. Dacă până în acel punct al existenţei fiecare fibră din fiinţa sa acţionase calculat şi nu se încărcase emoţional, după ce îşi asumă atât crima cât şi pedeapsa, începe în sfârşit să se încarce de afecte, ca şi cum ele doar ar fi patrulat pe cercul perfect al paranoiei, iar acesta o dată rupt s-ar fi revărsat într-un Conştient lipsit acum de repere, deci cu atât mai avid după orice l-ar fi umplut, chiar şi după suferinţă, pentru că vidul înseamnă moarte.

Lee Martin – „O vară fără de sfârşit”

4 Ian

Analiza acestui roman are două coordonate: crima şi dinamica familială. Prima este cea mai prolifică, pentru că întreaga construcţie literară se învârte în jurul acestei teme, iar cea de-a doua este cumva subsidiară, dar cu atât mai incitantă cu cât elementele care pot descifra relaţiile şi rolurile asumate în sânul familiei sunt mai puţine şi mai absconse.

Ipoteza psihanalitică a crimei o reprezintă complicitatea celor doi bărbaţi, Raymond Wright şi Henry Dees, la uciderea lui Katie, fetiţa de nouă ani a celei mai înstărite familii din oraş. Juridic, ea nu există, dar psihanalitic este la fel de inseparabilă precum conţinutul manifest al unui vis de conţinutul său latent. Cititorul află toate faptele, dar nu şi motivele, de unde un sentiment de frustrare la încheierea romanului. Cel mai misterios dintre personaje este chiar Raymond, figura centrală a cărţii, de care nu aflăm decât din povestirile celorlalţi, căci este singurul căruia scriitorul nu îi oferă propriul spaţiu de desfăşurare în roman, ca şi cum viziunea sa nu ar avea suficientă coerenţă şi consistenţă pentru a-i fi acordat dreptul de exprimare. Îl putem compara pe Raymond cu un Inconştient care nu se poate dezvălui direct, despre care nu aflăm decât din relatări şi din  fapte, iar acestea trebuiesc interpretate pentru a ajunge la esenţă.

     Însinguratul profesor Henry Dees, un voyeur fascinat de familiile la care avea acces prin meditaţiile pe care le oferea copiilor, leagă o prietenie neobişnuită cu Raymond R. Wright, un narcoman fără scrupule, pe care lumea îl evită. În ziua în care Katie este ucisă, au loc două evenimente semnificative în viaţa celor doi: Ray îşi pierde slujba, iar sentimentul de revoltă împotriva clasei privilegiate se exacerbează, iar dl. Dees (aceasta este apelativul folosit de către scriitor) o sărută pe Katie, eleva pe care o medita, pe obraz, fapt care îl oripilează, pentru că niciodată nu crezuse că va merge dincolo de fantasme.

     O serie de evenimente, prin care Katie ajunge alături de cei doi în camioneta lui Raymond, face ca motivaţiile inconştiente să îşi găsească o formă de a se materializa, fără oprelişti din lumea exterioară, ba chiar cu elemente catalizatoare, reprezentate prin abuzul de substante de către Ray şi prin întrevederea posibilităţii ca fanteziile lui să devină realitate, de către dl. Dees. Care sunt aşadar motivele din afara conştiinţei pentru care puteau să îi facă rău?

     La Ray era sentimentul de inferioritate, devenit prin permanentizare complex, căci Katie avea tot ceea ce îşi dorise el din punct de vedere material când era mic, şi de care nu avusese parte iar la Henry Dees era iubirea de care avea parte fetiţa din partea familiei şi care lui îi lipsise, cu precizarea că motivaţia inconştientă de a o avea pe Katie nu era suficientă pentru a-i dori moartea, dar este un factor care a contribuit la uciderea ei tocmai prin încercarea de suprimare.

     Pulsiunea agresivă se întâlneşte cu pulsiunea sexuală atunci când cei doi pecetluiesc destinul lui fetiţei: cea agresivă a lui Raymond este frica de a o omorî pe Katie, de aceea îi cere lui Henry Dees să o ducă acasă, pentru că ceva dinăuntrul lui îi spune că din acel moment nu va mai fi răspunzător pentru faptele sale, controlul fiind încredinţat Sinelui; pulsiunea sexuală a lui Henry Dees este reprezentată de frica de a abuza sexual de Katie, şi de aceea nu poate să o ia din camionetă şi să o ducă acasă, pentru că este conştient de faptul că ceea ce clocoteşte înăuntrul său este mai puternic decât raţiunea. Securitatea sa emoţională este întărită în detrimentul securităţii fizice a fetiţei, obiect investit cu iubire dar şi cu ură, pentru că este greu de crezut că d-l Dees nu a întrezărit răul pe care Ray putea să i-l facă, mai ales că fusese şi avertizat în această privinţă:

Ia-o de lângă mine, a vrut el să spună. Ai grijă de ea. Ai grijă să ajungă acasă. Spune poliţiei ce trebuie să spui. Dar până să mă gândesc la asta, eram deja dat jos din camionetă, împleticindu-mă peste fâşia de iarbă, dorindu-mi să ajung înapoi în Gooseneck, înapoi acasă la mine, unde mă puteam ascunde cu ruşinea mea, deoarece ceea ce am auzit eu când Raymond R. mi-a cerut să o iau pe Katie, să fac orice trebuia să fac, a fost Tu ţi-ai dorit asta, ai dorit-o pe ea. Acum e şansa ta. Haide. Nu-ţi face griji. O să păstrez secretul. N-o să spun. De asta sunt vinovat: pentru că am fost un laş, pentru că mi-a fost prea frică de propriile mele dorinţe confuze.

     Percepţia lui Raymond ca simbol al Inconştientului poate fi acum întărită şi de alte elemente, în afara celor ce ţin de structura romanului: omoară şoimul pentru că dl. Dees îşi dorise să nu îi mai mănânce rândunicile, o omoară pe copilă pentru că tot acesta spusese chiar în ziua răpirii şi uciderii că şi-ar dori ca ea să dispară pentru a nu mai avea gânduri murdare. Observăm la Raymond o nuanţă psihotică. Pentru el nu există acel „ca şi cum”, şi nici graniţa dintre afară şi înăuntru. Există un simbolism şi în moartea sa: îşi găseşte sfârşitul în cazanul în care se fabrică sticla, un fel de revenire în abis a formei pe care o ia dorinţa, ce se întoarce în lava inconştientului, deoarece conţinutul său şi-a găsit deja împlinirea în afară. Oricât de ciudată ar părea exprimarea atunci când ne referim la o persoană care a luat cu sălbăticie o viaţă, teoretic el îşi pusese existenţa în slujba altora, iar propria-i moarte nu a fost decât o altă sarcină pe care o avea de îndeplinit, de a satisface pentru tatăl lui Katie dorinţa de răzbunare.

     Eul nu mai deţine niciun control în momentul comiterii crimei. De unde până atunci LSD-ul îi scurtcircuita creierul, iar Conştientul pâlpâia ca o veioză cu un fir care face atingere, când trece la fapte bezna se lasă în totalitate peste psihic. Nu ştim ce s-a întâmplat în continuare, dar descoperirea cadavrului chiar de către profesorul Dees ne relevă un amănunt şocant: fetiţa avea degetele şi gâtul tăiat. Putem găsi o explicaţie dacă ne detaşăm de lugubrul situaţiei. În copilărie Ray fusese fascinat de povestea lui Tom Degeţel. Probabil şi el se simţea la fel de neînsemnat, de aceea îi taie degetele fetiţei, pentru a transfera asupra ei nimicnicia dar şi impotenţa. Mai târziu apare şi întoarcerea refulatului, dar conţinuturile care ajung în conştiinţă sunt aproape indescifrabile, ca urmare a unei cenzuri hipervigilente în faţa unui act abominabil, a cărui reprezentare ar produce o gravă perturbare a echilibrului interior:

În zilele următoare, vocea lui Katie aproape că o să-l ajungă. O să fie un sunet care zăboveşte – ultima notă în surdină a ticăitului unui ceas, cântecul păsărilor dimineaţa devreme, atunci când revenea din tărâmul viselor – o zvâcnire imperceptibilă a aerului, un sunet despre care-i era imposibil să spună că îl aude, un sunet care dispărea înainte de a-l putea identifica şi numi în vreun fel.

     Planul familial oferă şi el perspective interesante. Katie preia inconştient vina mamei de a fi renunţat la primul copil, ca rezultat al alegerii dintre continuarea relaţiei cu Junior şi respingerea avortului, în care a optat pentru prima. Jocul „Musai să renunţi la…”, în care trebuie să aleagă între două obiecte preferate, o inundă de durere, iar manifestările ei sunt deosebit de expresive şi de sfâşietoare, deoarece, ca şi mama sa, dar la o scară mai mică, nu poate suporta pierderea. O parte din angoasa de separare este luată de pe umerii părinţilor, care nu reuşesc să o verbalizeze, şi purtată de copil.

     Tatăl îl vede pe Gilley efeminat şi îl respinge, considerând că aspectele comportamentului său ce trimit spre homosexualitate sunt indezirabile (sensibilitatea, atenţia pentru detalii, orientarea către o slujbă care nu îi este specifică unui bărbat), dar vehemenţa cu care o face ne trezeşte bănuiala că propriile sale porniri sunt reprimate. De aceea îşi afirmă deschis preferinţa pentru copilul de sex opus, Katie: „va fi mereu fetiţa lui tati.”

     Gilley visează că este pe şaua unui elefant, alături de sora lui, şi plutesc printre nori, dar la un moment dat apare dl. Dees, care se îndreaptă ameninţător către cei doi, iar atunci când încearcă să îl atingă pentru a se apăra, părţi din corpul acestuia încep să dispară. Visul poate fi considerat unul oedipian. În vis, profesorul este chiar el, iar indiciile ce ţin de dispariţia fragmentelor din corp ne duc la complexul castrării. Elefantul îl reprezintă pe tatăl care îl poate altera fizic prin forţa sa, iar trompa este un simbol falic, dar nu doar atât, fiind şi un canal de sucţiune prin care se poate pătrunde în interiorul lui, pentru a-l distruge, ar completa Melanie Klein.

     Întreaga scriitură redă fragmente de memorie ale celor implicaţi în tragicul eveniment, care sunt lipite, suprapuse, intercalate, pentru ca tabloul general să poată fi privit de la distanţă cu obiectivitate, dar analizat cu lupa să aibă tremurul, ezitările, stângăciile specifice subiectivismului. Însuşi titlul, O vară fără de sfârşit, ne sugerează că axa temporală se prelungeşte la infinit prin relatările pline de patos ale personajelor a unor întâmplări ce s-au petrecut în principal într-un interval de 5 zile. Impactul este fără de sfârşit în vieţile participanţilor, iar amintirea este însărcinată să prezerve acest efect. Ca şi freudismul, opera dezvăluie laturile întunecate ale omului, fără a le nega pe cele luminoase. Închei cu un citat dintr-o recenzie apărută în Library Journal:

Cartea lui Lee Martin este o explorare în abisurile memoriei, de unde personajele scot la iveală dorinţe neîmplinite, detalii ignorate şi tensiuni nerezolvate. Un roman de familie cu aparenţa unui thriller psihologic, o proză lirică şi fluidă care îşi va cuceri cititorii de la primele rânduri.