”De ce fierbe copilul în mămăligă” – Aglaja Veteranyi

6 Sep

     Creaţia literară, dacă este una cu tentă autobiografică, înseamnă o regresie controlată. În cartea Aglajei Veteranyi, De ce fierbe copilul în mămăligă (Editura Polirom, 2003), am avut impresia că orice formă de control a eului narator este dată la o parte, ceea ce îndreptăţeşte afirmaţii precum cea a lui Mircea Cărtărescu, de pe coperta a patra, cum că avem de-a face cu un ”cutremurător document psihiatric”. Mi-a convenit de minune această clasificare, deoarece romanul, sau poemul în proză de fapt, mi-a fost mai degrabă antipatic. Sper să-mi iertaţi cutezanţa de a mă exprima în acest mod, dar interpretarea înseamnă şi asociaţii libere. Lumea ei este un univers schizoid în care eu, ca cititor, mă întreb ce caut şi de ce mi se permite să intru. Întrebată cât este real şi cât este ficţiune în opera ei, scriitoarea răspunde că această distincţie nu este importantă pentru ea, deoarece şi fantezia unei persoane este autobiografică. Această afirmaţie şi o oarecare documentare privind istoria sa de viaţă, care pare a se suprapune perfect peste lucrare, mă determină să asimilez eul povestitor cu persoana Aglajei. Dacă aş fi psihanalist şi aş asculta delirul ei, ar trebui să îmi pun serioase întrebări în legătură cu ”transferul” meu negativ. Lăsând la o parte această chestiune care nu are nicio importanţă pentru cititor, mai trebuie să precizez că această carte a fost deja analizată în cadrul şedinţelor AIPsA, şi că eu nu aş putea să cuprind multitudinea părerilor exprimate acolo, ci doar să fac câteva observaţii argumentate care ţin de psihanaliza aplicată.

     Aşa cum spuneam, regresia Aglajei la universul infantil este totală. Povestea fetiţei din familia de artişti de circ este spusă de eul-copil, iar acest lucru se observă atât în limbaj, cât şi în percepţia evenimentelor. Chiar şi atunci când vorbeşte din perspectiva adolescentei, aparenţa este că tot o copilă de 5-6 ani ni se adresează. Şi în acea perioadă, ca şi în copilărie, viaţa îi este dată peste cap de evenimente traumatice, care o catapultează într-o eră îndepărtată. Atunci când este abuzată sexual de o cunoştinţă de-a mamei, amprenta trecutului modifică receptarea la nivel psihic, făcând din întâmplare nu una mai puţin gravă, ci mai încărcată de semnificaţii. Tatăl ei, clovn şi cineast amator, avea o relaţie incestuoasă cu fiica lui vitregă, cu care şi alege să fugă, părăsindu-şi familia. Identificându-se cu sora ei, Aglaja repetă o situaţie din trecut. Atunci când bărbatul o priveşte ca şi cum ar avea ceva în gând, fantasmează şi ea că îl sărută. Refuză să accepte realitatea, interdicţia acestui tip de relaţii, deoarece graniţele ei au fost foarte slab conturate în copilărie. Este evident caracterul pervers al raporturilor masochiste cu acest bărbat, în care ea este umilită, la care se adaugă fantasma de a fi violată de către doi indivizi în acelaşi timp. Dar pornind de la acest aspect singular, aş vrea să ne îndreptăm atenţia către caracteristicile perversiunii ca organizare mentală, iar un punct de plecare este teoria lui Lacan, care vorbeşte despre raportul subiectului cu legea simbolică. 

     Copilul se confruntă în familie cu legea interdicţiei incestului, a cărei internalizare devine factor organizator al vieţii psihice. Părinţii trebuie să se arate ei înşişi supuşi acesteia, pentru a favoriza internalizarea legii, constituindu-se într-un principiu, mai degrabă decât o regulă oarecare. În familia Aglajei, tatăl o încalcă, iar mama este aparent interdictivă, când de fapt tolerează situaţia, iar faţă de fiica ei naturală are o atitudine seducătoare. Aşadar, cum să nu devină derizorie şi nelegitimă, iar denegarea ei să devină însăşi denegarea realităţii? Deci este vorba de o perversitate dincolo de cea sexuală, deoarece a nu respecta ”regula jocului” înseamnă o nesupunere în faţa realităţii. Iar confuzia dintre ce este şi ce nu este real se extinde dincolo de acest aspect. În primul rând, lumea circului este una în care nu se poate distinge foarte bine între iluzie şi palpabil. Sora este prietenă şi rivală. Mama este protectoare, dar în acelaşi timp o expune în situaţii periculoase. Tatăl este clovnul vesel de pe scenă şi individul posac care îşi terorizează familia. Ba mai mult, îi pune să joace în filmele de amator pe care le regizează, în majoritatea dintre ele având rolul călăului, iar ceilalţi fiind victimele.

     Dorinţa Aglajei de a se face actriţă ar putea fi o încercare de a-şi mulţumi tatăl, sau de a exista în cel puţin una dintre realităţi, având în vedere că însuşi dreptul ei de a fiinţa a fost contestat de către tată, care voia ca soţia lui să o avorteze. Această nesiguranţă o face să se vadă pe ea, copilul din burta mamei, ca pe un om mare: era acrobată pe sârmă şi se uita în jos sau se opintea în firul acela în timp ce mama ei făcea şpagatul. Spre deosebire de viaţa reală, unde identitatea nu se poate sedimenta, fiind rupţi de locuri şi de oameni, în lunga lor peregrinare pe toate continentele, fugind de regimul comunist din România, neavând voie să se ataşeze de nimeni, în uter este legată indisolubil de mamă, regulile sunt clare, şi nu dau naştere la confuzii: copilul mănâncă ce-i trimite mama, tot ce poate aceasta poate şi copilul, iar rudele nu se căsătoresc între ele, cum s-a întâmplat în relaţia clandestină dintre tatăl şi sora ei, adaug eu. Aglaja pare a tânji după întoarcerea la acel univers perfect, ceea ce mă duce cu gândul la conceptul de totalitate originară, pe care l-a expus Carmen Apopei mai bine decât aş reuşi eu să o fac. Nu e de mirare că asociază sentimentul de acasă cu lichidul auriu al supei de găină, deoarece apa este prezentă în toate referirile la mediul intrauterin. 

     Atunci când îşi descrie viaţa din uter, una inventată, ea practic se creează pe ea însăşi, pune în act fantasma de auto-concepere, de care vorbea Caillot, scopul fiind distrugerea caracterului complex al lucrurilor, anularea puterii creatoare a părinţilor şi ambiţia de a lua locul Creatorului, toate acestea fiind caracteristici ale funcţionării perverse. Tatăl nu este niciodată prezent, la naştere sau în primii ani, este ca şi cum nu ar exista. Tot el nu vrea ca Dumnezeu, acea entitate mai mică decât cerul, să fie tatăl ei. Ea nu este concepută nici din împreunarea fizică a părinţilor, nici din voinţă divină, ci se formează ca rod al propriei imaginaţii, la nivel fantasmatic:

Înainte ca o femeie să rămână gravidă, o apucă o sete grozavă şi bea atâta apă până când din apa aceea se face un copil. Când copilul face un semn, jos, la mama, se închide totul, ca nu cumva să cadă copilul din burtă.

     Cred că şi această operă este o încercare a autoarei de a se crea pe sine, numai că nu am prea văzut sublimare, şi nici semne care să indice punerea în mişcare a mecanismului refulării, dovezi în plus că, dacă ar fi să identificăm aici o patologie, aceasta în mod sigur nu ar fi nevroza, care este chiar ”negativul” perversiunii. Un alt indiciu al acestei forme de organizare a mentalului este, prin prisma raportării la realitate, pe lângă denegare, ce o sfidează, şi un mecanism de apărare specific, şi anume clivajul eului. Pe de o parte, Aglaja acceptă realitatea, dar pe de altă parte o înlocuieşte cu un produs al dorinţei. Această a doua atitudine se traduce în producerea realităţii delirante, cea pe care o întâlnim şi în carte, şi care are acest efect halucinant asupra cititorului. Spre exemplu, câinele nu a murit, dacă opreşte sângele cu gheaţă îşi revine, de aceea îl ţine în frigider. Nu există un compromis între cele două atitudini, ele sunt menţinute simultan fără ca între ele să se formeze o relaţie dialectică. În ultimă instanţă, aşa cum susţine şi Glover, perversiunea se opune psihozei, una dintre funcţiile sale fiind ”umplerea” fisurilor cu privire la simţul realităţii. Remarcăm pe parcursul romanului o permanentă frică de a-i cădea pradă, de la inventarea acelui servitor care să o apere de la vise urâte şi anxietate, până la referirile directe:

Trebuie să am grijă să nu înnebunesc şi eu, de aceea mama mă ia peste tot cu ea. (…) Dacă te uzi zilnic, te prinde curentul şi înnebuneşti, spune mama. (…) Dacă le scriu rudelor că poliţa din dulap e plină de hrană pentru câini, or să creadă că am înnebunit.

     În cadrul relaţiei cu mama, seducţia narcisică este destul de subtilă, utilizând mecanisme ce produc o anumită aservire a psihicului copilului către cel al adultului. În primele două exemple observăm manevrele confuziogene ale mamei, care falsifică realitatea. Mai mult decât atât, în interviul acordat Rodicăi Binder în iunie 2000, Aglaja spune că mama sa este o fiinţă cu multă fantezie, faţă de care simte o mare atracţie, şi că familia ei în general deformează adevărul, construind mai multe versiuni ale aceleiaşi poveşti, ceea ce face contactul cu ei dificil, dar în acelaşi timp fascinant. Observăm şi în carte o lume de care este speriată şi subjugată în acelaşi timp, descrisă printr-un discurs infantil

ce oscilează între gradul zero al scriiturii şi o exuberanţă suprarealistă a imaginilor (R. Binder).

     Aspectul cel mai impresionant al acestui univers neobişnuit al copilăriei, de care se leagă şi titlul, este angoasa în faţa pericolului real ca mama, supranumită şi ”femeia cu păr de oţel”, să moară în timpul numărului ei de rezistenţă, ce constă în executarea acrobaţiilor sub cupola circului, atârnată de păr. Se gândeşte mereu la moartea mamei, ca să nu o ia prin surprindere. Înaintea spectacolului, doarme până la prânz, ca să scurteze frica dinaintea numărului ei, căci dacă se scoală mai devreme durează mai mult până începe reprezentaţia. Cât timp e acolo sus, îşi astupă urechile şi gura cu pâine, pentru a nu auzi când cade. Când se apleacă spre ea, la încheierea spectacolului, are impresia că faţa i se descompune şi i se transformă în cenuşă. În plus, are un sentiment de vinovăţie dacă nu e cuminte şi mama îşi face griji pentru ea, deoarece grijile slăbesc părul, or acesta trebuie să fie cât mai puternic ca să o susţină. Dacă o supără, o năpădeşte spaima că se va prăbuşi.

     Este foarte interesant mecanismul prin care se luptă cu frica. În timp ce mama ei atârnă de păr sub cupolă, sora vitregă îi spune povestea copilului care fierbe în mămăligă, pentru a o linişti. Când îşi închipuie cum fierbe şi cât de rău doare, nu se mai gândeşte tot timpul că ar putea să cadă de acolo. Dispozitivul poartă numele de angoasă-semnal şi este pus în acţiune de către Eu, în această situaţie de pericol, pentru a evita să fie copleşit de afluxul de excitaţii, reproducând într-o formă atenuată reacţia de angoasă trăită în mod originar în situaţia traumatică, ceea ce permite declanşarea operaţiilor de apărare. Termenul a fost introdus de Freud în Inhibiţie, simptom, angoasă şi constituie ideea centrală a celei de-a doua teorii asupra angoasei. Ea funcţionează ca ”simbol mnezic” sau ”simbol afectiv” al unei situaţii care nu este încă prezentă şi care trebuie evitată. Afectul neplăcut, repetat într-o formă atenuată, mobilizează cenzura. Pe de altă parte, afectul reprodus sub formă de semnal trebuie să fi fost trăit pasiv în trecut sub forma angoasei automate. Viaţa plină de pericole din însuşi pântecul unei mame care nu îşi menajează deloc sarcina şi face acrobaţii îndrăzneţe ar putea fi sursa spaimei acute de mai târziu. 

     Furioasă fiind că mama o lasă în grija unui pension, după plecarea surorii ei născoceşte propria versiune a poveştii, pe care i-o spune păpuşii: copilul fierbe în mămăligă pentru că a înfipt o foarfecă în obrazul mamei, simbol al urii şi violenţei inconştiente faţă de obiect. Tot atunci ne spune şi nouă, cititorilor, o poveste, despre cum tatăl păpuşii o pipăie pe aceasta pe sub fustă, proiecţie a ororii pe care trebuie cumva să o digere. Atunci când în sfârşit mama ei are un accident, se simte uşurată că nu mai are de ce să îşi facă griji, ceea ce sprijină următoarea afirmaţie: în patologia perversă, Supraeul nu este fragil, ci funcţionează diferit faţă de cel nevrotic, iar Melanie Klein ne arată că angoasa şi sentimentul de culpabilitate sunt mult mai greu de suportat decât fapta în sine. Să fie reproşurile destinate obiectului, care s-au întors către sine, cauza depresiei ce a determinat-o în final să se sinucidă, la vârsta de 40 de ani? Este o întrebare care nu îşi va găsi niciodată răspuns, deoarece Creatorul nu a coborât din cer să îl învie pe căţeluş, aşa cum spera, şi nu a făcut-o nici acum.

În fiecare oraş nou sap o groapă în pământ în faţa vagonului în care locuim, îmi vâr mâna înăuntru, apoi capul şi aud cum respiră Dumnezeu sub pământ şi mestecă. Uneori aş vrea să mă scufund, în ciuda fricii mele, până acolo, ca să mă las muşcată de el. (…) Îngerul dansează pe cântecul trist al lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu vrea să se bucure.

     Nu ştiu dacă în Rai există o secţie specială pentru artiştii care ştiu să zboare, aşa cum spunea Aglaja Veteranyi, dar în mod sigur ar trebui să existe una pentru cei care au curajul să coboare în Purgatoriul interior.

Anunțuri

33 răspunsuri to “”De ce fierbe copilul în mămăligă” – Aglaja Veteranyi”

  1. Carmen-Corina Gugu 6 Septembrie 2010 la 15:12 #

    Asta e în premieră… 🙂

  2. hiacint 6 Septembrie 2010 la 18:24 #

    Nu știu ce-ar trebui să cred despre mine după reacția la cartea asta. Mi-a plăcut enorm cum surprinde fragilitatea, nesiguranța, ura și dorința de distrugere, cred că am citit-o cu bucurie și am păstrat un gînd bun pentru Aglaja, de parcă aș fi cunoscut-o. E una din cărțile care îmi susține ideea că arta ne salvează sufletele (ok, atîta timp cît nu e „what the maestro says it’s mozart, but it sounds like bubble gum”)
    Uite, ăsta e un „avantaj” în a nu cunoaște psihanaliza în profunzime, poți să-ți păstrezi iluziile 🙂

  3. Carmen-Corina Gugu 6 Septembrie 2010 la 20:47 #

    Mie mi se pare că am iubit-o mai mult pe nefericita Aglaja după ce am ”psihanalizat-o”. Mi-am dat seama că ea nu ar fi putut scrie altfel, chiar dacă nu a fost foarte digerabil demersul pentru cititor. Iar la fel, am realizat că m-am recunoscut mult în personaj, și știi prea bine că urâm ce nu ne place la noi. O ființă foarte confuză, târâtă de evenimente, de oameni…
    Asta mi-a plăcut și mie, felul în care surprinde fragilitatea și nesiguranța, plus ura ei pentru că a fost la rându-i maltratată. Îți dai seama că ar fi atât de multe de spus… la AIPsA a fost discutată de 3 ori, ceea ce este un record.
    Până la urmă rămâne și gustul amar că ei arta nu i-a salvat sufletul. Sau poate i l-a eliberat, iar sinuciderea a fost o salvare din această lume.

  4. Adu 9 Septembrie 2010 la 23:17 #

    te cautai pe tine si dadui de o interpretare. imi placu asta!!! mult.

  5. Carmen-Corina Gugu 10 Septembrie 2010 la 15:45 #

    thx, Adu!
    Și eu te iubesc :X

  6. cristian.sirb 20 Septembrie 2010 la 10:44 #

    Cred ca NU toate romanele se ofera psihanalizarii. Mihaela are dreptate sa fie uluita. Este (poate fi) un deserviciu adus literaturii. Anzieu si Marinov mi-au atins inima in mod pozitiv, oarecum, imi place felul lor delicat-precaut de a se apleca speculativ asupra naratiunilor, a personajelor (invatind din ‘lectia Freud’, care a cam batut cimpii, unanim recunoscut, cu Leonardo al lui si, in parte, cu Gradiva). Anzieu chiar a despicat in paispe actul de creatie (‘Psihanaliza actului creator’ mi se pare o opera remarcabila, a must, ti-o recomand).

    Nu ma deranjeaza, la psi aplicata, numai faptul ca ar ‘demonta’ cu oarece cruzime mecanismul creatiei (uneori si critica literara procedeaza la fel, cu alte mijloace, si-n general hermeneutica secatuieste ceea ce atinge). E primejdios (pt ca poate fi ridicol) sa se joace de-a asociatia libera in absenta autorului, pe o opera de fictiune, totusi. Macar de-ar fi un vis nocturn, pus pe foaie, dar nu e. In locul autorilor, as ride sau m-as infuria, dupa caz, la tentativele psi de a-mi penetra pe la spate munca.

    Insa, revenind mai aproape, consider ca e un exercitiu util pentru un masterand la psy. Cita vreme ramana exercitiu, o cale, un intermezzo, catre ceva mai inalt. Nu recunosc psi aplicate statutul de disciplina de sine statatoare. E o imparateasa goala.

  7. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 04:08 #

    Și mie mi se pare o împărăteasă goală, stăpână peste o țară fără roade, că doar nu există beneficii directe pentru nimeni din psihanaliza aplicată. Însă nu o iau în serios. Mă joc. Cum ai spus și tu, pentru un masterand psy este un exercițiu util. Psihanaliza de fapt nu există în afara curei, din acest motiv ar putea fi considerată un intermezzo către ceva mai înalt, către o înțelegere mai profundă a viitorilor tăi pacienți, acolo unde ei nu sunt atât de expresivi și nici nu este de dorit acest lucru, doar în terapie contează autenticitatea și spontaneitatea exprimării, sau acolo unde tăcerea ascunde o mie de cuvinte. Beneficiile secundare vin din faptul că îți dai seama mai bine de niște lucruri, pentru că una este un caz care nu poate fi decât steril în prezentări, și alta un roman în care scriitorul zugrăvește atât de bine și de plastic emoții, gânduri, scenarii fantasmatice și alte cele. Acum, bineînțeles că este ceea ce vezi tu, ca cititor ce ține pixul în mână ca pe-o sabie necruțătoare, cu asociațiile libere și cu proiecțiile tale. Cartea este o ficțiune, interpretarea este speculație, dar important este ca prima să aibă o valoare artistică incontestabilă, iar a doua să fie făcută pe bază de argumente, să fie un joc al minții inteligent, chit că acea construcție la care lucrezi este așezată într-un spațiu abstract, rupt de realitate, nu unul concret. Nu mi se pare nimic periculos, nu cred că face rău nimănui, abia psihanaliza sălbatică este cea care tulbură conștiințe. Scriitorul și-a încheiat travaliul, opera lui poate fi din momentul respectiv orice dorește cel care o ridică de pe raft: cititorul se bucură de compania ei sau o respinge, criticul o secătuiește de vitalitate ca un vampir, cel care o analizează psihanalitic o demontează cu cruzime. Iar când te referi direct la autor este pur și simplu o convenție, asimilezi eul narator persoanei scriitorului atunci când ți se pare că lucrarea ar avea elemente autobiografice, cum a fost și cazul Aglajei Veteranyi. Nimic din ce spui nu are premisa adevărului pentru că nu este ceva ce poate fi demonstrat matematic, și nici nu cred că asta are cea mai mare relevanță. Eu nu consider că sunt importante concluziile în psihanaliza aplicată, ci tocmai procesul, unul premergător creativității de care trebuie să dai dovadă în timpul curei, pentru că oamenii nu sunt niște mașinării pe care aplici formule precise, cum face cognitiv-comportamentala. Nici acolo nu le nimerești mereu din prima, dar ai avantajul unui subiect viu așezat în fața ta sau pe divan, care poate să îți confime o ipoteză sau să îți spună să te duci dracului cu teoretizările tale idioate. Și bineînțeles că poți fi ridicol, ca orice lucru pe care îl faci între patru pereți, fie că sunt cei ai minții, atunci când te joci de-a psihanaliza, pentru că personajele nu îți vor ciocăni în geam niciodată să îți spună ”Aloo, bați câmpii!”, fie că sunt cei din baie, atunci când te masturbezi, pentru că sunt foarte slabe șansele să intre vreo gagică bună care să îți spună ”Hey, pari cam singur acolo. Ai nevoie de ajutor?”. Sunt de acord și cu faptul că nu toate romanele se oferă psihanalizării. Cel de față a fost un caz fericit, poate de aceea a ieșit și interpretarea destul de bună, după cum s-au exprimat alții, nu eu. Însă nu prea mă fâstâcesc dacă dup-aia vine una mediocră, nu umblu cu mănuși pentru a nu contamina opera cu speculațiile mele nesimțite. Îmi iau găletușa, lopățica, și încep să construiesc un castel de nisip pe plaja largă și încăpătoare a literaturii, care nu cred că are motive să mă rejecteze, nu poluez decât o pagină virtuală care poate fi lesne ocolită. Bineînțeles că nu există termen de comparație cu Anzieu și Marinov, și mă bucur că nu ai făcut-o nici tu. Ei sunt la nivelul cel mai de sus al psihanalizei aplicate, eu am rău de înălțime, iar pe valurile uriașe ale literaturii ruse nu cred că reușesc să plutesc așa delicat. Pe ultimul l-am văzut la o conferință, este o persoană încântătoare, de o inteligență remarcabilă, care are exercițiul dialogului. Aș fi curioasă să îi citesc cartea, alături de cealaltă pe care mi-ai recomandat-o, și pentru care îți mulțumesc. Consider că opiniile tale sunt unele avizate în materie de psihanaliză, ai citit mai mult decât majoritatea colegilor mei, și în mod clar mai mult decât am făcut-o eu, doar că nu ți-ai tocit coatele pe la examene să legi 3 propoziții care să îți asigure obținerea unei diplome de 2 lei. Ar fi interesant să facem un schimb de impresii la sfârșit, să vedem care sunt lucrurile care reușesc să mă atingă și pe mine în mod pozitiv. Freud a fost controversat nu doar în demersul de a-l analiza pe Leonardo, ci și în unele dintre celebrele sale cazuri. A avut poate prea mult entuziasm dintr-acela care nu îți șterge rânjetul naiv nici atunci când realitatea îți dă două palme peste față. Însă tocmai ție, care îl apreciezi atât de mult pe Freud, și îi cunoști opera îndeaproape, nu îți voi înșira acum meritele sale. Pot să subliniez un singur lucru, în ceea ce privește legătura sa cu psihanaliza aplicată: chiar dacă nu a avut dreptate, demersul lui a fost util tocmai pentru că ne-a făcut pe noi să ne întrebăm cum stau lucrurile de fapt, să găsim drumul corect acolo unde ulița pe care el a înaintat a fost plină de gropi. Începuturile sunt mereu dificile. În rest, tot pe principiul de a insera în comentariul meu câte o remarcă mai puțin serioasă pentru a-l face digerabil, remarc un aspect: de penetrat pe la spate autorii îmi este imposibil, invidia de penis mi-a rămas tocmai pentru că nu s-a găsit o rezolvare concretă a acestui handicap. În legătură cu intervenția ta, pot spune că îmi place spiritul acesta contestatar, consider că orice domeniu, indiferent dacă îl consideri disciplină de sine stătătoare sau nu, trebuie privit cu un ochi critic, tocmai pentru a putea să îi fii de folos. Brândușa Orășanu ne-a avertizat inițial asupra limitelor psihanalizei aplicate, ca să nu cădem într-un extaz cretin, mai ales că masterul în sine nu valorează foarte mult în lipsa analizei personale. Abia apoi am trecut în cadrul seminariilor la analiza unor opere literare sau filme, în speranța că unora le-ar putea fi mai utile decât vignetele clinice în înțelegerea unor concepte, sau mai degrabă coroborate cu acestea. Acum că și tu ai făcut o demarcație clară și necesară între treburile serioase ale oamenilor mari și joaca unor copii, te aștept alături de mine pe acel petic de plajă, să ridici un ansamblu fragil de proiecții nisipoase în jurul personajelor incitante și complexe sau să arunci cu pietricele în acea mare iertătoare, așa cum fac și eu de multe ori. Sunt sigură că interpretările tale ar fi valoroase, așa cum sunt și recenziile pe care le faci, pentru care ești atât de apreciat, la fel cum o demonstrează și întreaga ta activitate scriitoricească, de trei ani încoace.

  8. cristian.sirb 21 Septembrie 2010 la 10:34 #

    In viata mea nu am primit asa raspuns exhaustiv la un comment mai mult obraznic decit documentat! Esti fabuloasa si scrii fara cusur! Si multumesc.

  9. Adu 21 Septembrie 2010 la 11:17 #

    bai Carmen, tu scrii aici mai mult decat mie in mail. vezi cu ura si distructivitatea aia din carte ca se gasesc si in „realitate”. muhahaha 😉
    Daca prind vreun analist ca-mi „analizeaza” ce scriu eu sau stiu eu ce obiect artistic mai scot il fut eu pe la spate. si asta imediat. e un gest foarte agresiv sa faci asa ceva unui lucru de abia construit plus ca nu mi-as dori-o.
    Deci ai grija Carmen, doar autori morti sau din Patagonia. Pentru linistea ta.
    Asa, acum, ca sa nu se inteleaga gresit, mie imi place psihanaliza.

  10. Adu 21 Septembrie 2010 la 11:33 #

    uitai. mai voiam sa bag ce zicea Susan Sontag – un text e cu atat mai valoros cu cat rezista la mai multe grila de interpretare.
    pisi CCG, ai politica de comentarii pe blog sau pot sa scriu asa, ca pe maidan?

    stelutza
    CCG= caty catish girl

  11. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 16:07 #

    @Cristian, m-a luat valul un pic. Eu voiam să scriu mult mai puțin, dar îmi tot veneau idei.

    Comentariul tău nu putea fi decât ”obraznic”, pentru că este un reproș care i se aduce psihanalizei aplicate, nu îți trebuie documentare pentru asta. Iar eu am vrut să fiu un fel de paznic prietenos.

    ”Fabuloasă”- ah, m-ai scutit de o ciocolată cu care să îmi hrănesc stima de sine pe ziua de azi. Merci!

    @Ada, ura și distructivitatea se găsesc și în viață? Wow, dar nu știam :).

    Cred că ultima ta grijă ar fi dacă eu ți-aș analiza și dezambala produsul artistic. Dar stai liniștită, cu tine fac o excepție, nu de-alta dar nu ai putea să mi-o tragi pe la spate decât cu obiecte artificiale, contondente.

    Are dreptate tanti Sontag, este ca și la recenzii. Atunci când nu știi ce ai putea să scrii despre o carte, pentru că este prea frumoasă, asta înseamnă că e valoroasă (asta mi-a zis-o mie… cineva). Și la Aglaja Veteranyi se aplică: prea pe față textul ei, prea lipsit de sublimare, deci perfect interpretabil. Cartea pe care te chinuiești să o descifrezi, ce răspândește un parfum discret, este fascinantă.

    Ție îți scriu în fiecare zi, se cumulează, aici deocamdată am vreo 2 comentarii pe săptămână, îmi permit să fiu slobodă la gură. Și de-aia mă chinuiam eu la 5 dimineața să nimeresc tastele? You bad girl… 🙂

    M-ai comparat cu o pisică! Deci chiar dacă aș avea o politică de comentarii, ai fi iertată pentru asta, my love. Ceea ce nu e cazul, scrie toată lumea ce poftește. Înjurături nu accept decât de la ”Fuck you” în …sus.

  12. cristian.sirb 21 Septembrie 2010 la 19:34 #

    Mda, aproape că am râs. Oricum, CCG (și aici am copyright, da?) a înțeles perfect ce spun, că doară ei mă și adresasem. Dovadă – răspunsul coerent și de-o inteligență paralizantă (se vede că nu merge amboulea la cursuri). Eu cred că așa trebuie să srie cineva care decide, în ciuda faptului că e plin netul de scribi ca noi, să se apuce de scris. De gângureli, onomatopee, omg, lol, wtf-uri sunt sătul.

  13. cristian.sirb 21 Septembrie 2010 la 19:44 #

    A, și Susan Sontag, după cum îi spune și numele, era doar o indigestă militantă de cabinet. A fucking leftist. Păcat de munca ei, de altfel. Oare ea a mers la analist? Sau se trata cu Lenin?

    Cât despre „rezistența la grilele de interpretare”, literaturii (dacă ați citit d-asta, de-a noastră, de-a „civililor”) nu i se aplică acest principiu al rezistenței. Confruntarea literaturii e cu citiorul, nu cu felcerul psy. Unele romane excepționale poate pur și simplu nu „rezistă” la cretinismele psi aplicate. Nu mă tem că aceasta ar fi de natură a le desființa ca valori, ci că le demontează fără scop sau cu scop pervertit – speculația bătătoare de câmpi, și apoi ce… Ne dăm părul pe spate și clipim des și inteligent?

  14. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 20:18 #

    Folosesc gângurerile. Sunt haioase. A se vedea wow-ul de aici, lol-ul de pe gradiva, romgleza, tonul voit neserios, etc. Și consider că e loc pe internet pentru toate formele de exprimare. Deunăzi comentam articole din cancan, de fun, de nimicnicia preocupărilor mele, chestii dintr-ăstea. Mă bucur însă că mai fac și lucruri care îți sunt pe plac, pentru că țin foarte mult la aprecierea ta. Ești unul dintre ”cititorii” mei preferați, dacă pot să mă exprim așa, alături de Ada, Eva, și alte persoane care au binevoit să intre în dialog cu mine și aici. Mi-ar plăcea să mă consider vreodată așa smart precum mă vezi tu, working on that, dar am o stimă de sine destul de scăzută, cred că ar trece pe lângă mine trenul ăsta, sau m-aș arunca din el, pentru că există o responsabilitate în a fi considerat inteligent, iar eu vreau să copilăresc. Persoanele pe care eu le admir sunt unele ca tine, care scriu bine constant, și știi că sunt fan, nu cele care mai au sclipiri ce se sting într-un somn de 11 ore sau într-o noapte pierdută aiurea. Pe mine mă înduioșează CCG-ul fie că vine de la prescurtarea numelui meu, fie de la ”caty catish girl”. Mă iubesc și pe mine câteodată, atunci când nu mă urăsc pentru toate lucrurile repugnabile ce mă caracterizează, iubesc și pisicile, atunci când nu fac pipi pe covor. Mna, sunt din categoria ”make love”, not other silly things.

  15. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 20:48 #

    De Susan Sontag chiar nu știu nimic. sorry. Am avertizat că nu sunt la zi cu lecturile. M-am referit la această analiză de caz în mod particular că s-ar aplica ce spune ea, pentru că nu mi s-a părut a fi vreo capodoperă ”De ce fierbe copilul în mămăligă”, am specificat că mi-a convenit denumirea de ”document psihiatric”. În rest, m-am gândit că este cumva ca și la recenzii, adică faptul de a nu ști ce să spui despre ea ar face-o mai valoroasă. Dar dacă mă îndepărtez de asemănarea unei recenzii cu o interpretare, care este una în mod clar forțată și neadecvată, atunci se poate spune că sunt de acord cu tine. Există cărți excepționale care nu au absolut nicio legătură cu psihanaliza aplicată, și de ce ar trebui să aibă? De fapt, poate că psihanaliza ar trebui aplicată la literatură doar în cazul romanelor psihologice, dacă e să fim scrupuloși, iar acestea reprezintă doar o mică parte din bogăția literară universală. În primul rând eu privesc literatura ca un cititor, nu ca un viitor analist, sau ce oi mai fi. Sunt foarte fericită că voi începe să fac recenzii de literatură, pur și simplu e ceva ce îmi încântă sufletul. Poate atunci se va vedea iubirea mea pentru cărți și faptul că încropesc o interpretare doar atunci când îmi zgândăre ceva intelectul, nu le citesc cu scopul de a avea un material de exploatat. Iar atunci când vorbesc de o operă în limbajul psihanalizei, și folosindu-mă de conceptele sale, sper tare mult ca tu să nu vezi asta ca pe o demontare fără scop, pentru că este un exercițiu mental. Și critica literară întoarce pe toate fețele o operă. Să nu uităm de comentariile din liceu, de caracterizările odioase de personaje, toate acestea sunt niște căpușe care sug din sângele pe care scriitorul îl deversează sub formă de cerneală pe foaia de hârtie. Dar atâta timp cât scopul nu este pervertit, de a lăuda sau de a desființa de dragul de a o face, în critică, sau de a bate câmpii doar pentru că nu ai altceva de făcut și nimic de spus, atunci cred că pot fi acceptabile amândouă. Nu iubite, nu lăudate, ci tolerate, lăsate să trăiască. Visul meu este să întreprind ceva cu adevărat original, cum ar fi să scriu o carte, dar deocamdată posibilitățile mele creative sunt limitate, mă mulțumesc cu ceea ce îmi stă în putere să fac, plăsmuiri semi-originale, semi-cretine de texte, și nu îmi doresc decât să nu deranjez pe multă lume cu vorbele mele, cu scrierile mele. Acum sunt eu ușor stoarsă de vlagă.

  16. Adu 21 Septembrie 2010 la 21:32 #

    Cine e Ada? Eu sunt Adu
    Voi chiar va luati in serios aici. Si eu care venisem sa-mi fac de cap.
    Pisi CCG, my love for u ma obliga sa reformulez. Era doar proiectia mea ce am zis despre analizatul literaturii. Nicio analiza misto a unui text nu lasa impresia de deconstructie agresiva, o lasa pe aia de empatizare, acompaniere. Dand peste asa ceva scriitorii, chiar si cei cu proiectiile mele se inmoaie si lasa interpretarea sa le imbogateasca opera fiindca nu simt pericolul vreunui atac. Sau nu. Poate sa-i enerveaze atat de tare psihanaliza incat sa nu vrea sub nicio forma sa le atinga textul.
    Majoritatea scriitorilor pe care i-am cunoscut eu sunt din ultima categorie, dupa cum stii. Tine cont ca pe majoritatea artistilor ii enerveaza sa vorbeasca despre ce au facut. Ii inteleg, partial.
    Daca vrei sa vbesc serios (uite ce ma faci sa fac, aaaah) as savura o analiza facuta de cineva in care am incredere, la cererea mea. Altfel nu mi-as dori-o. iar mie mi-ar fi mult prea frica sa analizez textul cuiva fara sa mi-o ceara dupa principiul ce tie nu-ti place altuia nu-i face plus ca i-am vazut pe unii cum reactioneaza si mi-au bagat frica in oase. Hush, baby.

  17. Adu 21 Septembrie 2010 la 21:39 #

    A, nu stiu prea mult despre Susan Sontag. Ar fi trebuit sa fie o capitalista infocata sau cum? Toti intelectualii decenti erau de stanga in vremea ei fiindca asta era idealul umanist de atunci. Tzeapa.
    Sunt de acord cu parerea ei, pt un nepsihanalist interpretarea psy e o grila ca oricare alta. daca o grila din asta poate epuiza textul e vai de el.

  18. cristian sirb 21 Septembrie 2010 la 21:59 #

    Carmen, ai raspuns cu atâta patimă la afirmații care nu-ți erau direct adresate. Repet, și între timp NU mi-am schimbat părerea: e uluitor ce treabă bună poți face aici, chiar și-n mult hulitul sector al aplicatei (care, totuși, mă atrage, că doar aiurea i-am citit pe Marinov și Anzieu). Îmi pare rău că aserțiunile mele, inclusiv acelea despre zisele gângureli, te-au determinat să reiei argumentația ta binevoitoare pro-domo, pro ce vrei tu. Mă doare sincer să văd cum ai luat ad litteram ceva ce nu era pentru tine. Nu te-am văzut neam ca pe o turturică neserioasă, ce se exprimă onomatopeic! Mai revezi, te rog, mai sus. Intenționez să te susțin cât îmi stă în știință și-n putere. Că începutul e extrem de promițător pe-aici și pe Gradiva. Ești una dintre puținele care nu au teamă de afirmarea de sine, de propriile pasiuni, opinii, vicii. Așa ceva găsim rar.

  19. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 22:06 #

    Analize la cerere nu prea există. Mie nu are cine ce rău să îmi facă pentru că nu prea ies din casă, nu mă învârt în cercuri de artiști, de oameni creativi, și nici nu mă interesează să le caut compania sau să le cerșesc bunăvoința. Dar nu știu ce atâta diplomația pe capul meu: dacă e vreun autor deranjat de ce scriu despre opera aia pe care fiecare ar trebui să o consume și să o digere cum dorește după ce acesta și-a cedat drepturile editurii, să-l fut.

  20. Adu 21 Septembrie 2010 la 22:08 #

    PS
    stelutza

    CCG-Creature of Cat Geni(t)ality

  21. Adu 21 Septembrie 2010 la 22:10 #

    Nu-l fute, stai acasa si fii cuminte:D.
    Sigur ca da, odata ce ti-ai lansat „bebelushul” oricine poate sa spuna orice. It’s the law.
    Doar ca unii nu o iau prea bine. E treaba lor.

  22. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 22:12 #

    Genitality. Purrfect! 🙂 Nu vreau să fiu considerată mai mult decât o geni(t)ală, având în vedere că am o fixație păcătoasă la oralitate.

  23. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 22:22 #

    Cristian, acum m-am prins. Am defectul narcisic de a considera că totul îmi este adresat, că trebuie să parez orice vorbă, orice frază. Cred totuși ca a fost util comentariul meu, deoarece am avut ocazia să lămuresc și mai bine pozițiile de pe care privesc psihanaliza aplicată. Se vede că și pe tine te atrage, altfel nu i-ai mai fi citit pe Anzieu și pe Marinov. Reînnoiesc invitația de a ne acorda privilegiul să îți ”analizăm” și ție o analiză. Sunt sigură că ar fi delicioasă, chiar dacă este imposibil să mulțumești pe toată lumea cu o lucrare, și mai ales pe orgolioșii scriitori care vor să pară ființe neînțelese și nepătrunse. A, iar eu ziceam că îmi place uneori să mă exprim onomatopeic, prea multă seriozitate strică, vorba Adei, sau Adului. Mulțumesc de susținere, dar în primul rând de încurajare. La început de drum, este prețioasă și râvnită.

  24. Adu 21 Septembrie 2010 la 22:22 #

    O sa bag cate o jucarie CCG pe zi. decente, don’t worry.

  25. Carmen-Corina Gugu 21 Septembrie 2010 la 23:30 #

    Mi-ar plăcea să nu mă mai îngrijorez nici măcar un pic dacă supăr sau nu pe cineva, dar ăste e idealism pur.

  26. Adu 22 Septembrie 2010 la 14:09 #

    today’s CCG
    Cutia cu carti Gugu

  27. Adu 22 Septembrie 2010 la 15:40 #

    Apropos de suparat. Pe de alta parte e bine sa fii avertizata de reactiile pe care le poti trezi ca sa nu cazi direct in gura lupului. Sigur ca asa, pe un blog, la o intalnire e safe, esti tu cu jucariile tale insa daca iesi in lume e foarte folositor sa stii cat de cat la ce sa te astepti. Eu una mi-as fi dorit sa ma fi prevenit cineva.

  28. Carmen-Corina Gugu 22 Septembrie 2010 la 17:07 #

    Ei, haide că acum o iei tu prea în serios 😛

    Care lume? TU ești lumea mea, night-life-ul meu bucureștean… 🙂

    Prin alte părți ale țării încă nu s-a concretizat nimic, you’re safe. Sunt o fată prea rea măi, prea geni(t)ală, anală, orală, etc. Trebuie să treci prin toate fazele sexualității ca să le înțelegi, chiar și în sens invers. Din seria ”De ce fierbe Carmen în suc propriu”, de ce este Carmen o Aglaja de 24 de ani, o copilă confuză, ”târătă de evenimente și de oameni”.

    Pathetic.

    Cutia cu cărți, hihi, va veni și aia soon. Dar nu mai bine faci subiectele pentru Școala de Creație decât să îți torturezi talentul cu un CCG în fiecare zi? Zic.

    Hai să ne mutăm pe mail. Sunt prea mulți interlocutori pe aici și câteodată uit cui mă adresez. Articolul e oricum degenerat, și-a pierdut însușirile morfologice ale psihanalizei, doar așa e aplicata, dar să nu batem câmpii și în comentarii.

  29. Adu 22 Septembrie 2010 la 17:17 #

    Ma, tu de abia te trezisi si dai din casa. Fetele rele pe mail, acolo e locul lor.
    Nu ma potolesc, mai fac ccg uri. sic :p

  30. Carmen-Corina Gugu 22 Septembrie 2010 la 18:18 #

    Sunt scârbă când de fapt îmi vine să plâng. O ființă adorabilă, ce să mai!

  31. haine online 27 Iulie 2013 la 06:22 #

    I don’t even know how I ended up here, but I thought this post was great. I do not know who you are but definitely you’re going
    to a famous blogger if you are not already 😉 Cheers!

Trackbacks/Pingbacks

  1. România ca la circ, dar în Paradis! | By Daniela Avadanei - 9 Martie 2013

    […] Circul, un gen de spectacol care cuprinde: numere de gimnastică de acrobație, prezentare de animale dresate, momente comice. Locul în care se desfășoară aceste spectacole este, de obicei, o construcție de formă rotundă, cu spațiul pentru spectatori în amfiteatru, la mijloc o arenă circulară, unde au loc reprezentațiile, iar dacă ești atent la toate detaliile reprezentației ai simți că trăiești înt-o altă lume, în Paradis, ar spune Aglaja Veterany. […]

  2. Aglaja sau Povestea unui destin impus | BLOG D'AGATHA - 28 Decembrie 2014

    […] Deák, o coproducție Ungaria-Polonia-România. Apărut în anul 2012, este o ecranizare a romanului autobiografic cu același titlu al Aglajei […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: