Șoarecii lui Tavares

15 Oct

     La mine în cameră este un șoarece. Am adus pisicile să îl vâneze dar una este surdă, nu a auzit niciun chițăit, alta este leneșă, s-a pus pe calorifer să se culce. Îmi vedeam cu serenitate de lectură când ceva mă mușcă de picior. Reacția mea se înscrie în categoria celor care ar duce la o internare forțată, așadar nu o redau. Animăluțul ăsta fricos, care se ascundea speriat sub fotoliu și pe sub mobilă, a acționat tocmai pentru că îi era teamă și, asta e adăugirea mea poetică, a simțit că i se pregătește ceva când le-a văzut pe mâțe. Nu știu care dintre revelații a venit prima, sau dacă au fost intercalate, dar același lucru s-a întâmplat și cu două dintre personajele din cartea pe care o țineam liniștită în mână atunci când a avut loc atacul fulgerător, și pe care am menționat-o în postarea anterioară.

     Hinnerk rămăsese din război cu un sentiment de frică permanent, care nu dispărea niciodată, și care ajunsese un fel de dat fizic. El omoară un copil tocmai pentru că spaima devenise paroxistică. Se întâmplă atunci când pleacă în mijlocul nopții să găsească o modalitate de descărcare sexuală. Auzise de un tânăr care voia să urmeze o carieră preoțească, și îl excita gândul unei relații de tip homosexual, dar și incompatibilitatea dintre această dorință și faptul că frecventa o prostituată. Pe de o parte Hinnerk dorea să se iubească pe sine, ca atunci când mângâia arma și îl excita mirosul propriei cărni pe trăgaci, dar pe de altă parte l-a omorât pe copilul care fusese și cu care nu se împăcase.

     De fapt, atunci când ești într-o astfel de stare, acționezi chiar în virtutea acestei frici de care vorbeam, pentru că orice ar putea urma este mai ușor de suportat decât eroziunea interioară continuă și accelerată. Este ceea ce se ascunde în spatele a multor acte criminale, însăși sentimentul că sunt persecutați și că li se vrea răul. Autorul pare să aibă o intuiție cu privire la această realitate psihică: ”În ultimele zile, Hinnerk fusese foarte violent, ceea ce însemna că frica ajunsese la apogeu.” Ernst, fost pacient într-un spital de boli mintale, era înspăimântat de cel pe care îl considera urmăritorul său, doctorul Gomperz, acela care ”infiltrase teama zilnică și teroarea neîntreruptă în viața sa.”

     Când îi face o vizită la spital, își dă seama că e doar un bătrân neputincios, căruia nu ar putea să îi facă rău. În aceeași zi, dezinvestirea unor sentimente înseamnă o deplasare a lor către altcineva, iar acest nou obiect se întâmplă să fie chiar Hinnerk, cu care se întâlnește accidental pentru prima oară, în urma unui eveniment în care ultimul joacă un rol pozitiv. Niciunul dintre ei nu știe că Hinnerk tocmai ce îl ucisese pe fiul lui, Ernst, pe care acesta nu l-a cunoscut niciodată, și pe care l-a avut cu iubita schizofrenă de la spitalul de boli mintale, dar e deja prea complicat, nu? Apropierea lui de Mylia, cea pe care o reîntâlnește după atâția ani, și care pare acum atrasă de acest om, cred că este de ajuns pentru a-l irita.

     Iar frica poate fi aceea a masculinității lui lezate, dar poate izvorî și din statura impozantă a lui Hinnerk, din arma pe care o învârte în mână, din cearcănele lui care îl fac să semene cu un monstru, unul de care avea nevoie ca să îl înlocuiască pe ultimul, completez eu. Atunci când pistolul cu care se jucau toți trei ajunge din întâmplare și la el, compromisul dintre teamă și necesitatea de a acționa este o gaură în cap. Și de ce ar lua Mylia vina asupra ei instantaneu? Poate pentru că se simte vinovată de moartea cel puțin spirituală a unui om, atunci când l-a înșelat în spitalul în care a fost internată chiar de către acesta, iar învinovățirea formală se suprapune peste cea inconștientă.

p.s.: exact așa arăta motanul meu, pe care l-am văzut ultima oară acum 12 zile și 16 ore :cry:. Of, nu s-ar mai fi lăfăit ăsta micu’ dacă era el prin preajmă. Și puteți fi siguri că nu stătea niciun sentiment de contracarare a angoasei în logica atacului, ci o foame simplă și sănătoasă de sânge și carne proaspătă.

Anunțuri

6 răspunsuri to “Șoarecii lui Tavares”

  1. hiacint 15 Octombrie 2010 la 21:54 #

    Știu cum e…dar ia partea optimistă a poveștii: acestea sunt experiențe care îți testează abilitățile în condiții de stres. Inițiatice. Pentru cei speciali (năpăstuiți de invazia naturii). Pentru aleși, deci 🙂

    Mie nu mi s-a părut prea bună cartea, aduce bine a Jelinek, dar fără biciul ei anti-masculin. Vorba cuiva, cînd mai văd o carte recomandată de Saramago, să știu să n-o iau.

  2. Carmen-Corina Gugu 15 Octombrie 2010 la 22:38 #

    Ah, da, am citit și postarea ta despre șoricelul pe care l-ai avut în cameră. Pe mine nu m-ar fi deranjat dacă nu mă mușca de picior. Poate îi era foame, ar fi trebuit să îi pun niște snackuri ceva, nu sunt o gazdă bună. The chosen, you say…

    Nici mie nu mi s-a părut atât de bună cartea. Am scris ditamai articolul să îmi expun pdv-ul, dar nu am mai pus link direct pentru că aveam deja unul în ”Toată psihiatria dintr-un roman.”
    http://carmencorina.wordpress.com/2010/10/15/ierusalim-goncalo-m-tavares/
    Jelinek nu am citit. Iar Saramago a fost mult prea entuziasmat.

  3. cristian.sirb 16 Octombrie 2010 la 11:21 #

    Saramago fu extaziat la culme și de Restrepo, cu aceleași consecințe. Măcar Laura Restrepo a scris mai multe cuvinte…

    Însă IERUSALIM poate constitui o foarte bună schiță pentru o lucrare mai amplă, pentru cine se pricepe s-o dezvolte.

  4. Carmen-Corina Gugu 16 Octombrie 2010 la 18:53 #

    Aș fi vrut ca schița lui să fie dezvoltată de Ian McEwan. Eu când am văzut că i-a fost acordată doar o stea pe bookblog, pentru că subiectul uneia dintre cărțile sale era macabru, îmi venea să plâng. Știu, știu, vremuri apuse, când făceau recenzii puștoaice de liceu cărora nu le înmuguriseră bine sânii, și nu-și închipuiau că ei ar putea chiar să fie puși pe copertă fără ca editorul să roșească.
    http://www.bookblog.ro/altele/gradina-de-ciment/

    Știu și că dup-aia i-au fost acordate 5 stele de către o recenzentă care înțelegea mai bine despre ce e vorba.
    Păi astălaltă ar fi înnebunit la ce se întâmplă prin Ierusalim, având în vedere ce a scris acolo: ”Este genul de literatura “contemporana”, al carui scop principal este in opinia mea sa socheze.Nu neaparat in mod placut. Are unele imagini dezgustatoare. Repet, literatura din ziua de azi.” 😆

    Acum înțelegem de ce oamenii se îndreptau spre LuciaTa. Colocvial, dar cu mai multă maturitate literară. Și umor nu de natură involuntară.

    Îl ador pe McEwan. De fapt, ia să-i mulțumesc eu cuiva care a știut să pună în cuvinte frumoase și inteligente admirația mea 😉

    Pe Laura Restrepo am luat-o de la raft dar nu știu ce m-a determinat să o pun la loc. Culmea, găsesc tot felul de hachițe, dar și când mă pornesc pe un autor merg cu el până în pânzele albe ale romanelor, unde sper să nu mai găsesc nici măcar litere, ci doar spiritul lui descătușat.

    Și acum înțelegem de ce prefer să nu comentez deloc, cum am ales în cealaltă grădină de ciment. Fiindcă mă întind și mă lungesc ca o râmă după o ploaie fertilă atunci când sunt băgată în seamă 😛

  5. hiacint 16 Octombrie 2010 la 21:42 #

    Păi nu ştiu dacă să Jelinek sau să nu. Are păreri stricte, e ciudată, scrie extrem de violent. Dar cred că e mai bună decît băieţii ăştia din clasa lui Palahniuk.

    Off topic: Eu trebuie să protestez în faţa wordpress-ului: nu se poate să fim aşa urîţi în poze. Măcar Cristian e în verde şi are privire infraroşie, dar arătarea ailaltă…

  6. Carmen-Corina Gugu 16 Octombrie 2010 la 23:16 #

    De Palahniuk mi-a plăcut ”Jurnal”. Sufocare și Figh Club mai puțin. Nu mă deranjează violența, iar cu ciudatele rezonez… Biblioteca văd că este generoasă: Amantele, Exclușii, Lăcomia, Pianista. De curiozitate tot trebuie să citesc! Iar ceva anti-masculin e necesar să consum, m-am hrănit cu misoginism de-alde pitici gratis și mantzy în ultimul timp.

    Pe mine mă ajută să recunosc mai ușor autorul comentariilor, de-aia am zis să nu pun obișnuitul Gravatar. Și chiar mă amuză să văd ce generează la fiecare. Mai ales când eu am pozica acolo, sunt asigurată împotriva vicisitudinilor sorții , ce frumos e 😀

    Indeed, gângania ta zici că are o măsea umflată. Iar expresia este a cuiva care se uită în oglindă și își dă seama că este ceva în neregulă în legătură cu lookul. Noroc că te mai cunoaște lumea din poze și poate da asigurări că ești drăguță.

    Cristian e uber cool! Picioare de rață, corp de brad falnic, urechi de iepuraș și, și, 2 elemente falice chiar în zona unde ar trebui să lipsească, cea a capului, sub formă de șerpi. Needles 2 say, și pe el l-am văzut într-o poză și arată uman, chiar frumușel.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: