Archive by Author

Suprafoame, anorexie și bulimia scrisului la Amélie Nothomb

18 Mar

În Biografia foamei, Amélie Nothomb uneşte toate celelalte schiţe ale vieţii ei, cu care sunt familiarizaţi cei care i-au citit opera, într-un tablou colorat al existenţei, realizat din perspectiva unei relaţii cât se poate de speciale pe care o are cu mâncarea. Fiică de ambasador, Amélie îşi petrece copilăria în locuri foarte diferite, mutându-se din Japonia în China, iar apoi în Statele Unite şi Bangladesh.

O singură constantă rămâne pe parcursul acestor continue mutări, probabil pentru a stăpâni schimbul cu o lume exterioară în continuă transformare, şi anume supraîncărcarea investiţiei libidinale în relaţia cu mâncarea, despre care vorbeşte obsesiv şi din descrierea căreia putem observa dorinţa de a nu utiliza decât o singură zonă erogenă. Foamea aceasta este şi una de afecţiune, dovadă că se manifestă pentru prima dată când părăseşte Japonia şi pe doica pe care o iubea atât de mult.

Această obsesie poate apărea ca o tentativă de distrugere a gândirii, iar suprainvestirea imaginii alimentelor înseamnă o subinvestire a reprezentării mentale a sânului: activitatea autoerotică a suptului, şi nu sugerea sânului, naşte reprezentarea. Atunci când această zonă are o slabă erogenitate, deci un autoerotism sărac, şi reprezentarea mentală a sânului este deficitară. Prezenţa maternă, asociată cu plăcere, căldură, este înlocuită prin hrană. Distrugerea gândirii este şi o protecţie împotriva angoasei de pierdere, de vidare, de prăbuşire, care reprezintă pentru anorexice un fel de înveliş corporal.

Amélie vorbeşte de deţinerea principiului însuşi al plăcerii, care este infinitul: suprafoamea. Prin faptul că se numeşte pe sine

 

zăcământul acestei lipse atât de grandioase,

acest lucru semnifică faptul că nu atât mâncatul este activitatea care îi produce plăcere, cât abţinerea de la a-şi procura această plăcere. În plus, mâncatul este privit ca o activitate care distruge, pe când abţinerea înseamnă conservare şi puritate.

Consumarea frumuseţii nu însemna alterarea ei: puteam s-o privesc pe mama ore întregi, puteam s-o devorez din ochi pe soră-mea, fără ca apoi să lipsească vreo fărâmă din ele.

Există la anorexice o fascinaţie faţă de mâncare, dar care se manifestă prin privit şi nu prin ingurgitat. De fapt, mâncărurile pe care Amélie le preferă au o semnificaţie deosebită pentru ea, nu înseamnă doar hrană, dovadă că nu le doreşte pe cele mai nutritive, ci pe cele pe care le investeşte ca fiind aducătoare de plăcere. Melanie Klein remarcă un clivaj între alimentele bune şi alimentele rele în
această patologie. Amélie îi spune la un moment dat mamei că îi este foame de zahăr, nu de alte mâncăruri. Anorexica iubeşte dulciurile, laptele, urăşte carnea, grăsimile, ca un fel de apărare împotriva carnalităţii.

Comportamentul anorexic este văzut ca un narcisism patologic: mama nu este recunoscută ca fiind separată, dar se crede că nu are nimic de oferit. Mâncarea înseamnă fuziune cu mama pentru anorexice. Dacă dorinţa ar ieşi la suprafaţă, asta ar însemna sclavie faţă de mamă şi faţă de mâncare. Înfometarea îngroapă această dorinţă. În plus, există o invidie faţă de sân, atât de mare, încât a avea cunoştinţă de ea ar însemna să o distrugă pe mamă, aşa că Amelie are fantasme de control şi de posesiune.

Anorexica duce o luptă pentru a se elibera de un narcisism de împrumut, care favorizează arborarea unui fals self. La Amelie este cel al copilului înţelept. În faţa unei fragilităţi a funcţiei conţinătoare a corpului, se adoptă un comportament cameleonic. Această fragilitate porneşte de la deficitul de introiectare a funcţiei conţinătoare a mamei, iar acest lucru produce fantasme de intruziune şi penetrare, androginizarea fiind o apărare împotriva acestora.

Tot acest ”joc” al anorexicei este făcut pentru a împăca cele două sentimente opuse faţă de mamă, iubirea şi ura. Pe de o parte, este văzută ca o figură de o deosebită frumuseţe, pe care o admiră, iar pe de altă parte mama este administratorul sclaviei alimentare a tatălui. Mama este cea care o identifică pe Amélie cu tatăl, iar Amélie îşi insuseşte această identificare, fiind cea ”înfometată”, dar din voinţă proprie.

Palazzoli vorbeşte despre identificarea dintre corp şi mama rea, alterat atunci când mănâncă. Atunci când se înfometează, se apără de ea. Partea spirituală din Amélie înseamnă mama bună, pe care o dorea. A respinge mâncarea înseamnă că eşti omnipotent, invulnerabil, că nu ai nevoie de ea, că eşti într-o comuniune cu mama care nu îţi poate face rău, cea spirituală. Omnipotenţa înseamnă putere şi control, se simte superioară că are puterea de a-şi nega nevoile. În tulburările de alimentaţie, există o imagerie creştină a spiritului pur, iar Amelie avea fantezii în care se credea Dumnezeu. Iubirea ei faţă de fetiţe este expresia narcisismului, căci un narcisic va căuta în ceilalţi propriul lui chip.

Sentimentele opuse faţă de mamă ies la iveală şi într-un fragment în care Amélie îşi exprimă revolta că nu este iubită necondiţionat de către aceasta, atât cât şi-ar dori, şi tot în această scenă pătrundem în imaginarul chinuit de corpuri monstruoase al unei anorexice, în opoziţie cu cele angelice:

-Iubeşte-mă şi mai mult.
Brusc, mama văzu monstrul care o înlănţuise. Văzu căpcăunul pe care-l născuse, văzu foamea în persoană, cu ochii săi uriaşi, care cereau un tain incomensurabil.

Acesta este şi momentul în care realizează că trebuie să îşi seducă mama ca să primească această iubire, iar a rămâne copil este dovada supremă a acestei iubiri, pentru că un corp de copil te ţine legată de mamă: nu ai forme feminine, deci nu creşti. Înfometarea începe la pubertate, când corpul este în pericol de a deveni unul de femeie. Individuarea faţă de mamă înseamnă şi a-şi recunoaşte ura faţă de aceasta. Ca atare, adolescenţa reprezintă apogeul unui puseu narcisic: constituirea unui ideal al eului, de subţirime şi de decarnalizare. Decarnalizarea o fereşte şi de relaţiile sexuale, după o experienţă traumatizantă. Iubirea de obiect este dramatic îndepărtată, caută o independenţă cvasidelirantă, dar chiar la apogeul acestei independenţe trimite mesaje prin imaginea corpului.

Anorexica se vede de fapt în imaginea deformată a mamei, asta este ceea ce oglinda îi transmite. Se vede urâtă, diformă, iar mama este exact opusul. Astfel ia naştere dorinţa pentru un corp idealizat, în comparaţie cu unul mizer, decăzut :

Eram imensă şi urâtă, şi purtam un aparat dentar.

În Metafizica tuburilor corpul este văzut tot într-un mod idealizat: gol, pur, ca un tub. Vrea să fie liberă ca o pasăre, nu ţintuită într-un trup ostil şi bolnav. La un moment dat spune că ar dori să moară la 12 ani, înainte de maturitate. O bulversează imaginea Zeiţelor Vii, dintr-un templu din Bangladesh, care sunt îngrăşate până ajung să semene cu nişte viermi puhavi până la 12 ani, iar apoi sunt alungate.

Atunci când reuşeşte să ajungă la corpul scheletic pe care şi-l dorea, vorbeşte de un triumf asupra dorinţelor, de o amuţire a trăirilor în spatele cortinei foamei, care ascunde totul în spatele ei :

Viaţa aceea jansenistă – zero barat la toate mesele trupului şi ale sufletului – mă menţinea într-o eră glaciară în care sentimentele nu-mi mai dădeau ghes nicicum. A fost ca o relaxare: reuşisem să nu mă mai urăsc.

Amélie reuşeşte de fapt doar în aparenţă să nu se mai urască, pentru că pulsiunea de moarte se zbate cel mai puternic într-o patologie al cărei ultim scop este anihilarea. De altfel, anorexia este boala care pune problema bazelor corporale ale narcisismului la fiinţa umană.

Prin bulimia scrisului şi a cititului de mai târziu, prin care Amélie spune că s-a vindecat de această boală, Amélie îşi reconstruieşte de fapt trupul. Și o face în majoritatea romanelor ei, care sunt cu tentă autobiografică, mânuind condeiul ca pe un obiect tranziţional de care are nevoie ca să se separe. Narcisismul bulimic înseamnă chiar speranţa unei încorporări a obiectului, secret râvnit. Fragilitatea corpului, asociată uneia narcisice, înseamnă şi ea o întărire a acestuia atunci când este abandonată. Vindecarea a fost însă posibilă deoarece scrisul şi cititul sunt încorporări spirituale, deci nu fizice, care pot să distrugă obiectul.

Biografia foamei este un roman ofertant din punct de vedere psihanalitic şi pentru că este unul autobiografic, deci lasă mai puţin loc pentru speculaţii – atât de urâte de cei care nu agrează psihanaliza aplicată, dar şi pentru că autoarea dă dovadă de deschidere atunci când îşi împărtăşeşte amintirile şi trăirile. La şedinţa AIPsA de pe 20 noiembrie discuţiile au fost bogate şi s-au adus contribuţii importante la înţelegerea romanului şi a patologiei (iar Asociaţia şi-a deschis braţele pentru primirea celui mai nou membru, o bulimică ce a ales să vorbească de anorexie, adică eu. Ce să spun, nu m-aş da în lături de la o vindecare de tip formaţiune reacţională, dar nu aş dori să se întâmple asta doar la nivel simbolic, sunt prea legată de carnalitate. Vedeţi, de aceea nu voi fi niciodată o bună anorexică, nici măcar una rea, chiar dacă Melanie Klein ar veni cu o baghetă magică şi ar face ordine printre relaţiile mele de obiect).

It is wrong

20 Oct

     Postul ăsta nu îmi aparține. Este descoperirea super-tare a Adei. Dacă scrii ”it is wrong” în search-box-ul de la Google, căutările imediat următoare care ți se sugerează sunt:

it is wrong to sleep with your mother

it is wrong to sleep with your daughter

it is wrong to be french

it is wrong to sleep with your sister

it is wrong to sleep with you cousin

     Aia cu francezii nu știu ce caută pe acolo, presupun că sunt nașpa și că e foarte nedrept să moștenească o limbă și o cultură atât de frumoase când ei mănâncă rahat.

     În schimb ălelate sunt intens psihanalitice. Vă dați seama? Deci oamenii ăștia au dorințe față de mamă, fiică, soră, verișor, perfect normale, că prin cap poate să îți treacă orice, dar simt nevoia să googălească pentru a obține o confirmare oficială a interdicțiilor Supraeului. Și ce e mai de încredere decât un motor de căutare? Eu când nu sunt sigură care e varianta gramaticală corectă o introduc acolo și îl aștept pe el să mă corecteze.

     Funny! 🙂

Șoarecii lui Tavares

15 Oct

     La mine în cameră este un șoarece. Am adus pisicile să îl vâneze dar una este surdă, nu a auzit niciun chițăit, alta este leneșă, s-a pus pe calorifer să se culce. Îmi vedeam cu serenitate de lectură când ceva mă mușcă de picior. Reacția mea se înscrie în categoria celor care ar duce la o internare forțată, așadar nu o redau. Animăluțul ăsta fricos, care se ascundea speriat sub fotoliu și pe sub mobilă, a acționat tocmai pentru că îi era teamă și, asta e adăugirea mea poetică, a simțit că i se pregătește ceva când le-a văzut pe mâțe. Nu știu care dintre revelații a venit prima, sau dacă au fost intercalate, dar același lucru s-a întâmplat și cu două dintre personajele din cartea pe care o țineam liniștită în mână atunci când a avut loc atacul fulgerător, și pe care am menționat-o în postarea anterioară.

     Hinnerk rămăsese din război cu un sentiment de frică permanent, care nu dispărea niciodată, și care ajunsese un fel de dat fizic. El omoară un copil tocmai pentru că spaima devenise paroxistică. Se întâmplă atunci când pleacă în mijlocul nopții să găsească o modalitate de descărcare sexuală. Auzise de un tânăr care voia să urmeze o carieră preoțească, și îl excita gândul unei relații de tip homosexual, dar și incompatibilitatea dintre această dorință și faptul că frecventa o prostituată. Pe de o parte Hinnerk dorea să se iubească pe sine, ca atunci când mângâia arma și îl excita mirosul propriei cărni pe trăgaci, dar pe de altă parte l-a omorât pe copilul care fusese și cu care nu se împăcase.

     De fapt, atunci când ești într-o astfel de stare, acționezi chiar în virtutea acestei frici de care vorbeam, pentru că orice ar putea urma este mai ușor de suportat decât eroziunea interioară continuă și accelerată. Este ceea ce se ascunde în spatele a multor acte criminale, însăși sentimentul că sunt persecutați și că li se vrea răul. Autorul pare să aibă o intuiție cu privire la această realitate psihică: ”În ultimele zile, Hinnerk fusese foarte violent, ceea ce însemna că frica ajunsese la apogeu.” Ernst, fost pacient într-un spital de boli mintale, era înspăimântat de cel pe care îl considera urmăritorul său, doctorul Gomperz, acela care ”infiltrase teama zilnică și teroarea neîntreruptă în viața sa.”

     Când îi face o vizită la spital, își dă seama că e doar un bătrân neputincios, căruia nu ar putea să îi facă rău. În aceeași zi, dezinvestirea unor sentimente înseamnă o deplasare a lor către altcineva, iar acest nou obiect se întâmplă să fie chiar Hinnerk, cu care se întâlnește accidental pentru prima oară, în urma unui eveniment în care ultimul joacă un rol pozitiv. Niciunul dintre ei nu știe că Hinnerk tocmai ce îl ucisese pe fiul lui, Ernst, pe care acesta nu l-a cunoscut niciodată, și pe care l-a avut cu iubita schizofrenă de la spitalul de boli mintale, dar e deja prea complicat, nu? Apropierea lui de Mylia, cea pe care o reîntâlnește după atâția ani, și care pare acum atrasă de acest om, cred că este de ajuns pentru a-l irita.

     Iar frica poate fi aceea a masculinității lui lezate, dar poate izvorî și din statura impozantă a lui Hinnerk, din arma pe care o învârte în mână, din cearcănele lui care îl fac să semene cu un monstru, unul de care avea nevoie ca să îl înlocuiască pe ultimul, completez eu. Atunci când pistolul cu care se jucau toți trei ajunge din întâmplare și la el, compromisul dintre teamă și necesitatea de a acționa este o gaură în cap. Și de ce ar lua Mylia vina asupra ei instantaneu? Poate pentru că se simte vinovată de moartea cel puțin spirituală a unui om, atunci când l-a înșelat în spitalul în care a fost internată chiar de către acesta, iar învinovățirea formală se suprapune peste cea inconștientă.

p.s.: exact așa arăta motanul meu, pe care l-am văzut ultima oară acum 12 zile și 16 ore :cry:. Of, nu s-ar mai fi lăfăit ăsta micu’ dacă era el prin preajmă. Și puteți fi siguri că nu stătea niciun sentiment de contracarare a angoasei în logica atacului, ci o foame simplă și sănătoasă de sânge și carne proaspătă.

Toată psihiatria dintr-un roman

15 Oct

     Nu există un semn de egal între ”psihiatrie” și aceste referiri dintr-un ”Ierusalim” peste care a pogorât nebunia, dar mă amuză pe mine. Până la urmă, Tavares ăsta a surprins esența psihiatriei, iar dacă unui purtător de halat alb îi lipsește nu doar stabilitatea psihică ci și umorul, mai ales în forma autoironiei, sunt mari șanse să-l caute pe Satana pe coridoarele spitalului Obregia, lucru nerecomendat în niciun DSM. Așadar:

1. -omul sănătos vrea să găsească ceea ce-i lipsește, iar la nivel spiritual asta înseamnă să-l întâlnească pe Dumnezeu

– un om care nu-l caută pe Dumnezeu este un nebun, iar nebunul trebuie, cum altfel, să fie tratat

2. – ceea ce se aruncă la lada de gunoi a unui individ nu este selecționat de el, ci de terapeuți

– greutatea nu este să azvârli acolo, ci să fie uitată această ladă cu reziduuri periculoase a existenței

– să fii vindecat nu înseamnă să nu mai dezvolți anumite comportamente, ci să uiți traseul prin care le poți recupera

3. – nimeni nu poate să știe dacă răspunsul la întrebarea ”La ce te gândești?”, pusă de psihiatru, este cel adevărat

– întrebarea ”Știi la ce trebuie să te gândești?” este tulburătoare chiar și pentru persoanele sănătoase

4. – un medic psihiatru își înțelege soția schizofrenică și se ajunge la un fel de egalitate în relația de cuplu

– el poate să îi anticipeze reacțiile și să o normalizeze prin tehnicile medicale și instinctul aparte, de om sănătos

– dacă o internează, nu o face pentru că nu îi mai suportă ciudățenia, ci pentru că devine periculoasă pt ea însăși

5. – aceleiași femei îi extirpi cu forța  uterul pentru că nu este ea în stare să judece dacă trebuie să mai aibă copii

– dacă vrea să facă pipi din picioare nu e invidie de penis, ci imoralitatea de care vorbim la punctul șase

– nu mai are o excrescență nici măcar în interior, ar trebuie să se numească invidie de matcă, nu altceva

6. – acțiunile nebunului, chiar dacă nu face rău, sunt tot criminale, fiind cauzate de lipsa de înțelegere și ignoranță

– chiar dacă au efecte pozitive, sunt imorale pentru că sunt săvârșite inconștient, iar inconștiența este criminală

7. – momentul morții ambilor părinți este prilej pentru psihiatru să își etaleze superioritatea în fața psihanalistului

– cu istoria privată eliminată complet, se poate concentra asupra Istorie publice, a evenimentelor relevante

8. – și pt că tot le plac lor statisticile: oroarea este o activitate, pe care șomerii o pot practica în lipsă de altceva

     Adăugire ulterioară: Ce am zis pe aici e luat din roman, toate ideile, întâmplările, caracterizările. Eu doar am adunat tot ce avea legătură cu psihiatria. Este felul în care autorul probabil o parodiază. Cred că trebuie citită cartea ca să li se pară și altora la fel de interesant și pe alocuri hilar. Ceea ce, nu este o idee chiar rea. Recenzia pe care i-am făcut-o, și la care am pus un link în primul paragraf, ar putea constitui un prim contact cu lucrarea. Am inserat și o imagine la începutul articolului, să se înțeleagă faptul că mă refer la oamenii care privesc altfel realitatea, cu capul în jos sau ce altă reprezentare are fiecare despre nebunie.

Reclamă

12 Oct

     Pot să-i ofer și afecțiune literaturii, nu numai să o disec. Sper ca acesta să fie începutul unei frumoase prietenii. Sau măcar un gel care să umple craterele selenare, că s-ar lega mai bine de titlul postării.

http://carmencorina.wordpress.com/2010/10/12/o-perfecta-zi-perfecta-martin-page/

     Revin și cu psihanaliza cât de curând, o dată cu începerea masterului. Dacă anul ăsta nu profit mai mult de materialul bogat de la cursuri, sunt o fraieră.

Amintirea-ecran

13 Sep

     În Studii despre isterie amintirea-ecran este definită ca un produs psihic complex ce are aparența unei amintiri coerente și unitare, dar în realitate este compusă din părți diferite. Impresiile din prima perioadă a vieții au o semnificație patogenă mare. Între 2 și 4 ani sunt cele mai multe amintiri-ecran. Cele mai timpurii conțin impresii de zi cu zi indiferente. Ceea ce este important se conservă mnezic, dar este reprimat, rămâne ceva ce pare a nu avea o semnificație. În loc de ”elemente uitate ale trăirii” le spunem ”elemente lăsate la o parte”.

     Există două forțe psihice la formarea amintirii, iar ele nu se neutralizează ci se ajunge la un compromis. Rezistența învinge: nu trăirea respectivă furnizează imaginea mnezică, ci un alt element psihic, legat pe căi asociative de cel șocant, în loc de una legitimă fiind una deplasată în asociație. Amintirea este lipsită de părțile constitutive care au provocat șocul, pare banală și de neînțeles. Are valoare nu pentru că este aur, ci pentru că este pusă alături de aur. În vis, când deplasăm, înlocuim cu un context spațial sau temporal învecinat, și el nu capătă valoare decât prin alăturare de ceva foarte prețios pentru noi.  Părțile constitutive neesențiale le reprezintă în memorie pe cele esențiale, iar între ele există o contiguitate, o refulare este înlocuită prin ceva învecinat spațial și temporal.

     De exemplu, o femeie își amintește pasaje inofensive dintr-o creație literară, le resimte foarte acut, dar de fapt altele fuseseră fragmentele care îi treziseră afectul neplăcut. Intensitatea psihică se deplasează de la o reprezentare la alta, cea de-a doua jucând rolul psihologic al primei. Amintirile ecran au un caracter inofensiv dar sunt încărcate de semnificație. Ele sunt autentice, dar reprezintă în memorie impresii și gânduri ale unei perioade mai târzii, al cărei conținut este legat de cel al amintirii. De fapt, este o fantezie inconștientă ce se transformă în amintire din copilărie, dar poate să însemne și o experiență sexuală care a avut loc și pe care conștientul subiectului refuză să o accepte. Un alt exemplu este ruperea ramurii unui copac, ca simbol al onaniei.

     Intensitatea lor senzorială este foarte mare, sunt vivace și persistente în memorie, se manifestă cu o claritate și o insistență excepționale, în ciuda lispei de interes și a inocenței conținutului. Subiectul este uimit de supraviețuirea lor, mai ales că fapte mai importante nu sunt reținute. Pentru Freud există mai multe tipuri de astfel de amintiri: ”pozitive sau negative, după cum conținutul lor se află sau nu în raport de opoziție cu conținutul refulat; cu semnificație retrogresivă sau prospectivă, după cum scena manifestă pe care o figurează trebuie raportată la elementele care-i sunt anterioare sau posterioare; în acest din urmă caz, ea poate avea o funcție de suport pentru fantasme proiectate retroactiv” (Laplanche, Pontalis – Vocabularul Psihanalizei).

     Un material mai vast ne este prezentat de către Freud în capitolul despre amintirile ecran din lucrarea amintită. Un bărbat povestește o scenă a cărui fixare îi este de neînțeles: pe o pajiște abruptă, cu foarte multe flori galbene, se joacă el și cu încă trei copii. Deasupra pajiștii este o casă țărănească, în ușa căreia stau două femei, o bonă și o țărancă. Singura fetiță din grup are un buchet de flori pe care băieții, la un semn, i-l smulg. Ea aleargă plângând și primește drept consolare de la țărancă o bucată mare de pâine neagră. Și băieții se grăbesc să o primească, iar lui îi stăruie în minte gustul grozav al acesteia. Nimic din această scenă nu are sens pentru bărbat, până nu i se arată un drum care să îl conducă la clarificarea problemei.

     Asociațiile îl conduc la alte perioade ale vieții, la alte contexte și persoane, iar elementele halucinatorii din amintirea ecran, galbenul păpădiei și gustul pâinii sunt regăsite ca reprezentând un conflict inconștient între două foarte importante resorturi, al foamei și al iubirii. Rochia fetei de care se îndrăgostește în adolescență are culoarea galbenă. Dacă s-ar fi însurat cu ea i-ar fi plăcut pâinea pentru care s-a luptat în perioada de mai târziu. Florile sunt și un semnificant al idealurilor nepractice pe care tatăl lui îi spune că trebuie să le arunce ca să își câștige o pâine, smulgerea lor un simbol al deflorării. Deci există două fantezii proiectate una asupra celeilalte: ”O amintire pesemne autentică este falsificată cu fantasme ulterioare, ridicată la rangul de vis, între nostalgia primei îndrăgostiri și plecarea din locurile natale, între idealurile tinereții și nevoile practice ale realității” (B. Orășanu – Temporalitate în teoria freudiană). Fantasmei îi este deschisă poarta spre conștient datorită candorii copilăriei  care prezintă de exemplu impulsul de agresiune sexuală asupra fetiței drept o ”zburdălnicie”.

     Amintirea-ecran sprijină falsificarea memoriei pentru a ajuta refularea și înlocuirea impresiilor supărătoare sau neplăcute. Nu există amintiri din copilărie, ci despre copilărie.  Nu este însă o pură-invenție: situațiile sunt transpuse în alt loc, personajele se contopesc sau se schimbă între ele, nucleul de adevăr există. Ea nu apare, ci se formează în perioada de trezire, și ne arată primii ani de viață nu cum au fost, ci cum sunt ei văzuți mai târziu. Fidelitatea istorică este un mit: inconștientul ignoră timpul iar conștientul ignoră că inconștientul ignoră timpul. Freud apără caracterul de autenticitate (și nu de adevăr) în cazul anterior: scena este cizelată, dar materia primă există. Relațiile dintre ”petice” și nu ele în sine sunt semnificative pentru pacient, iar analiza amintirii-ecran permite degajarea conținutului latent.

Sursa foto: http://aproapealb.wordpress.com/

Fotograf: Dragos Ludusan

Après-coup

10 Sep

     Este descris de Freud ca un eveniment traumatic (T1) care în T2 (situație asemănătoare) se resemnifică și are o altă eficacitate, datorită maturizării psihice. Termenul provine din germană, semnificând o traumă întârziată, iar în engleză își găsește corespondentul în ”retrospective attribution”(resemnificare retrospectivă). André Green afirmă că ”Le temps est eclaté”, adică timpul este discontinuu, fragmentar, împrăștiat. Pentru Winnicott, ”prăbușirea” din spaima de prăbușire s-a întâmplat deja.

     Exemplul 1: Emma, o fetiță abuzată sexual la 8 ani, nu simte trauma decât la 13 ani, pentru că aceasta este perioada în care psihicul este suficient de dezvoltat ca să o poată resimți. Asta arată că timpul psihologic nu este liniar. Pentru Emma, timpul obiectiv este într-adevăr numit T2, în cazul evenimentelor de la 13 ani, dar ca timp subiectiv, cel care ne interesează, el reprezintă T1, deoarece atunci se redeschide temporalitatea, ce merge către T2 psihologic de la 8 ani. Ar fi putut constitui un moment bun de integrare, dar din păcate s-a transformat într-o fobie.

     Ca atare, T1 psihologic este momentul în care subiectul realizează că în trecut i s-a întâmplat ceva traumatic. De fapt, ceva dinăuntrul subiectului caută în exterior ceva similar acelui moment. El are nevoie să înțeleagă, iar reactivarea este favorizată de o mai mare preocupare din partea acestuia.

     Exemplul 2: în cazul ”omului cu lupi”, pacientul lui Freud are un vis la 4 ani care îi resemnifică ce văzuse la 1 an și jumătate, când și-a surprins părinții împreună, iar la 20 se întâmplă același lucru cu visul de la 4, realizând că acesta a fost traumatic. Pune visul în act, în transferul său, fantasmând că unul dintre mielușei (el, copil, fricos) se ascunsese în orologiul din cabinetul analistului (tată). Jean Louis Donnet observă că Freud vorbește de omul cu lupi ca și cum analiza nu ar conta, îl vede preexistent începerii ei, și nu îl integrează în cură.

     În fapt, analiza este un al doilea timp obiectiv, în care evenimentele pot fi resemnificate. Fainberg a detectat acest fenomen în legătură cu interpretările de tip ”ecout de l’ecout” – felul în care ”auzi” ca analist și felul în care percepe pacientul interpretarea ta. În analiză, găsirea unui alt sens pentru un eveniment din trecut înseamnă și un fel de subiectivare. Resemnificarea unui après-coup îmbogățește Eul.

– din cursul de temporalitate psihică al Brândușei Orășanu –