Arhiva | Concepte RSS feed for this section

Toată psihiatria dintr-un roman

15 Oct

     Nu există un semn de egal între ”psihiatrie” și aceste referiri dintr-un ”Ierusalim” peste care a pogorât nebunia, dar mă amuză pe mine. Până la urmă, Tavares ăsta a surprins esența psihiatriei, iar dacă unui purtător de halat alb îi lipsește nu doar stabilitatea psihică ci și umorul, mai ales în forma autoironiei, sunt mari șanse să-l caute pe Satana pe coridoarele spitalului Obregia, lucru nerecomendat în niciun DSM. Așadar:

1. -omul sănătos vrea să găsească ceea ce-i lipsește, iar la nivel spiritual asta înseamnă să-l întâlnească pe Dumnezeu

– un om care nu-l caută pe Dumnezeu este un nebun, iar nebunul trebuie, cum altfel, să fie tratat

2. – ceea ce se aruncă la lada de gunoi a unui individ nu este selecționat de el, ci de terapeuți

– greutatea nu este să azvârli acolo, ci să fie uitată această ladă cu reziduuri periculoase a existenței

– să fii vindecat nu înseamnă să nu mai dezvolți anumite comportamente, ci să uiți traseul prin care le poți recupera

3. – nimeni nu poate să știe dacă răspunsul la întrebarea ”La ce te gândești?”, pusă de psihiatru, este cel adevărat

– întrebarea ”Știi la ce trebuie să te gândești?” este tulburătoare chiar și pentru persoanele sănătoase

4. – un medic psihiatru își înțelege soția schizofrenică și se ajunge la un fel de egalitate în relația de cuplu

– el poate să îi anticipeze reacțiile și să o normalizeze prin tehnicile medicale și instinctul aparte, de om sănătos

– dacă o internează, nu o face pentru că nu îi mai suportă ciudățenia, ci pentru că devine periculoasă pt ea însăși

5. – aceleiași femei îi extirpi cu forța  uterul pentru că nu este ea în stare să judece dacă trebuie să mai aibă copii

– dacă vrea să facă pipi din picioare nu e invidie de penis, ci imoralitatea de care vorbim la punctul șase

– nu mai are o excrescență nici măcar în interior, ar trebuie să se numească invidie de matcă, nu altceva

6. – acțiunile nebunului, chiar dacă nu face rău, sunt tot criminale, fiind cauzate de lipsa de înțelegere și ignoranță

– chiar dacă au efecte pozitive, sunt imorale pentru că sunt săvârșite inconștient, iar inconștiența este criminală

7. – momentul morții ambilor părinți este prilej pentru psihiatru să își etaleze superioritatea în fața psihanalistului

– cu istoria privată eliminată complet, se poate concentra asupra Istorie publice, a evenimentelor relevante

8. – și pt că tot le plac lor statisticile: oroarea este o activitate, pe care șomerii o pot practica în lipsă de altceva

     Adăugire ulterioară: Ce am zis pe aici e luat din roman, toate ideile, întâmplările, caracterizările. Eu doar am adunat tot ce avea legătură cu psihiatria. Este felul în care autorul probabil o parodiază. Cred că trebuie citită cartea ca să li se pară și altora la fel de interesant și pe alocuri hilar. Ceea ce, nu este o idee chiar rea. Recenzia pe care i-am făcut-o, și la care am pus un link în primul paragraf, ar putea constitui un prim contact cu lucrarea. Am inserat și o imagine la începutul articolului, să se înțeleagă faptul că mă refer la oamenii care privesc altfel realitatea, cu capul în jos sau ce altă reprezentare are fiecare despre nebunie.

Amintirea-ecran

13 Sep

     În Studii despre isterie amintirea-ecran este definită ca un produs psihic complex ce are aparența unei amintiri coerente și unitare, dar în realitate este compusă din părți diferite. Impresiile din prima perioadă a vieții au o semnificație patogenă mare. Între 2 și 4 ani sunt cele mai multe amintiri-ecran. Cele mai timpurii conțin impresii de zi cu zi indiferente. Ceea ce este important se conservă mnezic, dar este reprimat, rămâne ceva ce pare a nu avea o semnificație. În loc de ”elemente uitate ale trăirii” le spunem ”elemente lăsate la o parte”.

     Există două forțe psihice la formarea amintirii, iar ele nu se neutralizează ci se ajunge la un compromis. Rezistența învinge: nu trăirea respectivă furnizează imaginea mnezică, ci un alt element psihic, legat pe căi asociative de cel șocant, în loc de una legitimă fiind una deplasată în asociație. Amintirea este lipsită de părțile constitutive care au provocat șocul, pare banală și de neînțeles. Are valoare nu pentru că este aur, ci pentru că este pusă alături de aur. În vis, când deplasăm, înlocuim cu un context spațial sau temporal învecinat, și el nu capătă valoare decât prin alăturare de ceva foarte prețios pentru noi.  Părțile constitutive neesențiale le reprezintă în memorie pe cele esențiale, iar între ele există o contiguitate, o refulare este înlocuită prin ceva învecinat spațial și temporal.

     De exemplu, o femeie își amintește pasaje inofensive dintr-o creație literară, le resimte foarte acut, dar de fapt altele fuseseră fragmentele care îi treziseră afectul neplăcut. Intensitatea psihică se deplasează de la o reprezentare la alta, cea de-a doua jucând rolul psihologic al primei. Amintirile ecran au un caracter inofensiv dar sunt încărcate de semnificație. Ele sunt autentice, dar reprezintă în memorie impresii și gânduri ale unei perioade mai târzii, al cărei conținut este legat de cel al amintirii. De fapt, este o fantezie inconștientă ce se transformă în amintire din copilărie, dar poate să însemne și o experiență sexuală care a avut loc și pe care conștientul subiectului refuză să o accepte. Un alt exemplu este ruperea ramurii unui copac, ca simbol al onaniei.

     Intensitatea lor senzorială este foarte mare, sunt vivace și persistente în memorie, se manifestă cu o claritate și o insistență excepționale, în ciuda lispei de interes și a inocenței conținutului. Subiectul este uimit de supraviețuirea lor, mai ales că fapte mai importante nu sunt reținute. Pentru Freud există mai multe tipuri de astfel de amintiri: ”pozitive sau negative, după cum conținutul lor se află sau nu în raport de opoziție cu conținutul refulat; cu semnificație retrogresivă sau prospectivă, după cum scena manifestă pe care o figurează trebuie raportată la elementele care-i sunt anterioare sau posterioare; în acest din urmă caz, ea poate avea o funcție de suport pentru fantasme proiectate retroactiv” (Laplanche, Pontalis – Vocabularul Psihanalizei).

     Un material mai vast ne este prezentat de către Freud în capitolul despre amintirile ecran din lucrarea amintită. Un bărbat povestește o scenă a cărui fixare îi este de neînțeles: pe o pajiște abruptă, cu foarte multe flori galbene, se joacă el și cu încă trei copii. Deasupra pajiștii este o casă țărănească, în ușa căreia stau două femei, o bonă și o țărancă. Singura fetiță din grup are un buchet de flori pe care băieții, la un semn, i-l smulg. Ea aleargă plângând și primește drept consolare de la țărancă o bucată mare de pâine neagră. Și băieții se grăbesc să o primească, iar lui îi stăruie în minte gustul grozav al acesteia. Nimic din această scenă nu are sens pentru bărbat, până nu i se arată un drum care să îl conducă la clarificarea problemei.

     Asociațiile îl conduc la alte perioade ale vieții, la alte contexte și persoane, iar elementele halucinatorii din amintirea ecran, galbenul păpădiei și gustul pâinii sunt regăsite ca reprezentând un conflict inconștient între două foarte importante resorturi, al foamei și al iubirii. Rochia fetei de care se îndrăgostește în adolescență are culoarea galbenă. Dacă s-ar fi însurat cu ea i-ar fi plăcut pâinea pentru care s-a luptat în perioada de mai târziu. Florile sunt și un semnificant al idealurilor nepractice pe care tatăl lui îi spune că trebuie să le arunce ca să își câștige o pâine, smulgerea lor un simbol al deflorării. Deci există două fantezii proiectate una asupra celeilalte: ”O amintire pesemne autentică este falsificată cu fantasme ulterioare, ridicată la rangul de vis, între nostalgia primei îndrăgostiri și plecarea din locurile natale, între idealurile tinereții și nevoile practice ale realității” (B. Orășanu – Temporalitate în teoria freudiană). Fantasmei îi este deschisă poarta spre conștient datorită candorii copilăriei  care prezintă de exemplu impulsul de agresiune sexuală asupra fetiței drept o ”zburdălnicie”.

     Amintirea-ecran sprijină falsificarea memoriei pentru a ajuta refularea și înlocuirea impresiilor supărătoare sau neplăcute. Nu există amintiri din copilărie, ci despre copilărie.  Nu este însă o pură-invenție: situațiile sunt transpuse în alt loc, personajele se contopesc sau se schimbă între ele, nucleul de adevăr există. Ea nu apare, ci se formează în perioada de trezire, și ne arată primii ani de viață nu cum au fost, ci cum sunt ei văzuți mai târziu. Fidelitatea istorică este un mit: inconștientul ignoră timpul iar conștientul ignoră că inconștientul ignoră timpul. Freud apără caracterul de autenticitate (și nu de adevăr) în cazul anterior: scena este cizelată, dar materia primă există. Relațiile dintre ”petice” și nu ele în sine sunt semnificative pentru pacient, iar analiza amintirii-ecran permite degajarea conținutului latent.

Sursa foto: http://aproapealb.wordpress.com/

Fotograf: Dragos Ludusan

Après-coup

10 Sep

     Este descris de Freud ca un eveniment traumatic (T1) care în T2 (situație asemănătoare) se resemnifică și are o altă eficacitate, datorită maturizării psihice. Termenul provine din germană, semnificând o traumă întârziată, iar în engleză își găsește corespondentul în ”retrospective attribution”(resemnificare retrospectivă). André Green afirmă că ”Le temps est eclaté”, adică timpul este discontinuu, fragmentar, împrăștiat. Pentru Winnicott, ”prăbușirea” din spaima de prăbușire s-a întâmplat deja.

     Exemplul 1: Emma, o fetiță abuzată sexual la 8 ani, nu simte trauma decât la 13 ani, pentru că aceasta este perioada în care psihicul este suficient de dezvoltat ca să o poată resimți. Asta arată că timpul psihologic nu este liniar. Pentru Emma, timpul obiectiv este într-adevăr numit T2, în cazul evenimentelor de la 13 ani, dar ca timp subiectiv, cel care ne interesează, el reprezintă T1, deoarece atunci se redeschide temporalitatea, ce merge către T2 psihologic de la 8 ani. Ar fi putut constitui un moment bun de integrare, dar din păcate s-a transformat într-o fobie.

     Ca atare, T1 psihologic este momentul în care subiectul realizează că în trecut i s-a întâmplat ceva traumatic. De fapt, ceva dinăuntrul subiectului caută în exterior ceva similar acelui moment. El are nevoie să înțeleagă, iar reactivarea este favorizată de o mai mare preocupare din partea acestuia.

     Exemplul 2: în cazul ”omului cu lupi”, pacientul lui Freud are un vis la 4 ani care îi resemnifică ce văzuse la 1 an și jumătate, când și-a surprins părinții împreună, iar la 20 se întâmplă același lucru cu visul de la 4, realizând că acesta a fost traumatic. Pune visul în act, în transferul său, fantasmând că unul dintre mielușei (el, copil, fricos) se ascunsese în orologiul din cabinetul analistului (tată). Jean Louis Donnet observă că Freud vorbește de omul cu lupi ca și cum analiza nu ar conta, îl vede preexistent începerii ei, și nu îl integrează în cură.

     În fapt, analiza este un al doilea timp obiectiv, în care evenimentele pot fi resemnificate. Fainberg a detectat acest fenomen în legătură cu interpretările de tip ”ecout de l’ecout” – felul în care ”auzi” ca analist și felul în care percepe pacientul interpretarea ta. În analiză, găsirea unui alt sens pentru un eveniment din trecut înseamnă și un fel de subiectivare. Resemnificarea unui après-coup îmbogățește Eul.

– din cursul de temporalitate psihică al Brândușei Orășanu –

Pledoarie pentru psihanaliză

29 Oct

     Pasiunea mea pentru învăţăturile freudiene, îndemnurile Anamariei, dar şi proaspăta mea titulatură de masterandă în psihanaliză m-au determinat să îmi construiesc acest blog cu dedicaţie pentru toţi 3. Aşadar, să fie pentru Freud, pentru discipola lui, şi pentru Universitatea Titu Maiorescu.

     Micul hop peste care a trebuit să trec a fost intenţia mea iniţială de a urma cursurile de Terapii Cognitiv-Comportamentale, pe considerentul că îmi va fi mai uşor cu formarea, fiind ştiut faptul că formarea în psihanaliză este cea mai grea şi cea mai lungă dintre toate. Însă, aşa cum am renunţat la primul an de liceu pentru că aveam chef să mă zbenguiesc, aşa cum am renunţat la Drept după un an pentru că era necomestibil, aşa am renunţat cu inima uşoară şi la acest proiect care nu mi-ar fi adus beneficii pe termen lung şi nu m-ar fi definit ca persoană.

     Cred că cel mai important lucru în viaţă este să ne găsim sau să ne regăsim pe noi înşine, numai astfel având garanţia autenticităţii trăirilor şi gândurilor. Stăpâni nu putem fi niciodată în casa noastră „EUoliană”. Sinele scoate mereu capul din beci şi ne aminteşte că avem amintiri „acre” la păstrare, ce riscă să fermenteze şi să dea pe dinafară. Supraeul astupă uneori ferestrele de la mansardă şi nu lasă lumina să intre pentru că de mic a fost învăţat că nimeni nu trebuie să ştie ce se află în casa noastră: tragem draperiile, îmbrăcăm convenţiile, până când hainele prea strâmte ne sufocă şi riscăm să le aruncăm pe toate în mijlocul străzii, nu să optăm pentru o variantă mai lejeră.  Din căsuţa noastră EUoliană mai trebuie să facem faţă adierilor uşoare dar şi furtunilor de toate felurile care ne alcătuiesc existenţa. Unora li se par prea puternice şi se substrag realităţii exterioare, dar e posibil ca şi cea interioară să fie prea puţin rezistentă pentru a susţine un caracter nevrotic. Aşadar, pentru că am stabilit că nu putem fi stăpâni peste toată tarlaua psihicului, putem să încercăm cel puţin să fim nişte buni administratori, iar psihanaliza este principalul instrument cu care se poate fora adând în straturile sale până când vom avea o fundaţie mai solidă şi vom face toate reparaţiile necesare.

     Singura menţiune este că psihanaliza nu cârpeşte, ea reconstruieşte. Ea nu tratează simptomul, cum fac terapiile de orientare behavioristă, ci cauza. Totul prin acel penel magic care este verbalizarea şi prin acea luxoasă sală de cinema care este ecranul alb al analistului. Am încercat să descriu psihanaliza şi prin antiteză pentru că nu pot fi două orientări mai diferite pe întreaga scară a terapiilor. Iar dacă şcoala cognitiv-comportamentală are aplicaţii doar în domeniul terapiei, psihanaliza depăşeşte cu mult această sferă, cele mai interesante aplicaţii ale sale fiind în opinia mea cele în domeniul literaturii, şi spun asta, ce-i drept, cu tot subiectivismul unei cititoare înrăite.

     Edificatoare mi se par şi cele două imagini pe care moderatorii le-au ales pentru grupurile noastre de pe Yahoo. Bine, moderatorul master_psihanaliza sunt eu, aşa că nu ştiu de ce vorbesc la persoana a treia:) Bineînţeles că nu puteam să debordez de originalitate şi să aleg altceva decât clasicul divan. Dar cum să nu-ţi doreşti ceva care să exprime deschidere, linişte, empatie, dorinţă de cunoaştere? Ce e mai caracteristic psihanalizei decât acel divan în care îţi laşi cuvintele să zburde în asociaţii libere, vesele şi de cele mai multe ori triste, dar libere şi neîntinate ca peretele alb din faţa ta?; cu fotoliul în care psihanalistul pare uneori rece şi implacabil, dar de fapt intervenţiile sale scurte şi concise fiind rezultatul a multor frământări şi încercări de a găsi cea mai bună cale pentru ca tu să ţi-o găseşti pe a ta; o cameră clasică, ce te poartă spre sfârşitul secolului XIX şi începutul lungului drum psihanalitic, care îţi şopteşte că adevărata cale de explorare este una profund umană. În partea cealaltă avem un om schematizat care nu îşi poate continua drumul (în viaţă) până când nu găseşte acea piesă lipsă din puzzle. Bineînţeles că omul nu putea fi altfel reprezentat decât ca un robot, deoarece ei consideră că psihoterapeutul îţi toarnă cu pâlnia în cap, tu bagi totul la cutiuţă şi mai treci pe acolo când ţi se termină rezervele de gândire pozitivă.

     Este adevărat că felul în care gândim ne afectează felul în care simţim, dar cum îşi explică terapeuţii de această orientare că uneori putem să ne simţim într-un fel anume fără o cauză precisă? Şi cum poţi să retezi un comportament sau un tipar de gândire greşit, când rădăcina „răului” este adânc înfiptă în pământ? Un cognitivist ar haşura porţiunea lipsă din desen, sau ar încropi ceva din alte materiale, şi i-ar înmâna-o clientului său, spunându-i că aşa trebuie să arate existenţa sa, pe când un psihanalist l-ar lua frumuşel de mână şi s-ar arunca amândoi în hăul ăla mare din faţa lor, neştiind ce o să găsească acolo, pentru că acea piesă (poate să fie şi un vid sufletesc inexplicabil) cu lipsa căreia ne confruntăm uneori este un semn de la viaţă că trebuie să facem o călătorie în trecut. Diferenţa este că nevroticii pot să o ia şi pe câmpiile din jur şi să trăiască bine mersi, pe când opţiunile psihoticului sunt limitate sau lipsesc. 

Cam asta ar fi ceea ce eu numesc „pledoarie pentru psihanaliză”, cu finalul la fel de abrupt ca o analiză neîncheiată. Voi pune blogosfera la cale şi cu nişte posturi ceva mai punctuale despre stratosfera psihică. Iar pe la seminar e rost de material numai bun de tocat în tihnă pe blog. Stay tuned… there’s more to come.