Tag Archives: homosexualitate

Psihanaliza anyways

8 Oct

Titlul e o parafraza dupa Laurence Anyways, numele unui film canadian care arata cat de imposibil e sa fii „diferit”, un barbat care isi doreste sa fie femeie, chiar si in societatea de azi. Si iubirea imposibila intr-o reprezentare contemporana, nu intre familii rivale, ci intre o femeie si un barbat care isi doreste sa fie femeie. Castrarea se pastreaza, insa e deplasata , cum i-ar placea sa spuna unui psihanalist.

N-o sa ascund ca vreau sa scriu acest articol din indignarea pe care mi-o provoaca unele interpretari absolut anacronice a unor psihanalistii din anul 2012 care judeca practicile sexuale ale secolului 21 cu niste instrumente atat de invechite incat si lui Freud i-ar fi fost rusine daca ar fi trait. Dupa vechile legi ale bisericutelor, urmasii lui Freud s-au tinut cu mandrie de litera cartii lui ca de o noua biblie care ii asigura asupra ceea ce e bine si e rau, uitand, fiecare dupa propria ingustime, ca gandirea lui Freud a fost profund subversiva in epoca lui. Dar dupa asa un inceput framantat de ce sa nu ne linistim putin, cam vreo 100 de ani, si sa beneficiem de sporul de putere pe care ni-l da adapostul in umbra idolului, de ce nu?

Care-i problema? In generatia mea, nascuta in anii 80, practicile sexuale “patologice” sunt foarte la moda. Barbatii si femeile se culca si cu femei, si cu barbati, fara ca asta sa insemne ca “nu fac inconstient diferenta intre sexe” precum adolescentii care inca ezita asupra orientarii sexuale. Nu, e vorba despre o explorare existentiala, de subversivitate, de experiment, care tine mai mult de o dezidentificare fata de un rol predeterminat decat de “alegerea de obiect”.

In acelasi timp experimentele sexuale cu mai multi pareteneri, sado-maso, maso-sado, si alte denumiri savante fac parte din libertatile pe care multi si le permit si nu din depasirea cu urmari patologice a diferentei dintre fantasma si realitate care, vezi doamne, ar trebui sa ramana fantasma ca altfel se colapseaza tot edificiul nevrotic. Surpriza, nu se colapseaza! Desi la intrebarile suspicioase a celor care ma intreaba daca i-am cunoscut eu pe toti cu adevarat si stiu ce probleme au recunosc ca nu, nu le-am scanat creierul si nu stiu ce decompensare latenta se asunde in spatele acestor nemaipomenite indrazneli care desigur, trebuie pedepsite cu o cadere psihica. Ca dumnezeu nu te mai ameninta cu sifilisul, acum e cu decompensarea!

Cand vorbesc de experiemente sexuale nu sunt atat de naiva incat sa cred ca un barbat poate face sex fara probleme cu un alt barbat doar fiindca o vrea. Nu se poate, atunci cand ambii sunt heterosexualii, dupa cum am invatat de la cei care au incercat si n-au reusit. La femei e tot pe acolo desi, well, ele sunt cunoscute mai filo-lesbi dintodeauna.

Exact cum la psihotici s-a descoperit ca interpretarea psihanalitica “in numele tatalui” vorba lui Lacan, nu are niciun sens, si ca ce ne pare noua sexual prim prisma sexualitatii noastre nevrotice la ei poate fi cu totul altceva, la fel si cei care dorm linistiti convinsi de adevarul psihic imuabil pe care l-a pronuntat un nene cu barba acum o suta de ani ar trebui sa se uite in jur, la realitatile sociale ale vietii din jurul lor si sa descopere ca ce spun ei chiar nu are sens.

Ajungem si la expirata problema a homosexualilor. Psihanalistii pretind ca teoria freudiana nu discrimineaza homosexualii, e vorba doar de o alta pozitie oedipiana, alta identificare si alegere de obiect. Da? Atunci de ce nu erau acceptati homosexualii in formare inainte de anii 70 si de ce teoria pe care o imparteau cu totii ca un panaceu numai bun, ca in spatele homosexualitatii manifeste exista intodeauna o heterosexualitate latenta (care evident, trebuia scoasa la iveala, soft police cum ar veni) acum e revoluta si e jenant sa mai ridici astfel de probleme in psihanaliza contemporana. Homosexualitatea e cum e, acum, nu mai ascunde nimic si putem face o analiza pentru a ne impaca cu propria homosexualitate.

De unde vine aceasta mare schimbare?

In niciun caz de la psihanalistii. Se pare ca ei s-au comportat imediat dupa Freud ca o biserica cat se poate de conservatoare ca doar stim, nu-i asa ca “anatomia e destinul” sau ca o teorie care are raspunsul chiar inaintea intrebarii si a vremurilor incalzeste foarte frumos destinul unora.

Schimbarea a venit tocmai din mediul pe care psihanalistii l-au discreditat nejustificat – socialul. Miscarile de emancipare sociala i-au impins si pe analisti sa schimbe ceva in teoria lor bazata pe evidente clinice de neschimbat pana atunci, roca dura a biologicului.

Brusc homosexualitatea nu a mai fost patologie, nici macar in psihanaliza.

Oricum homosexualitatea ca patologie are o istorie scurta. Cuvantul a fost inventat in 1892 cam atunci cand a inflorit tendinta minunata a epocii trecute de a patologiza sexualitatea si practicile sexuale. De cand a devenit sexualitatea un factor important de identitate – sunt homo, sunt hetero, sunt bi. De cand am inceput sa ne definim in termeni de sexualitate? De curand.

Si daca tot o patologizam intens ce e patologic atunci? Homosexualitatea? Bisexualitatea? In 3? in 4? sau doar peste 5 persoane? Cu capre e ok? Nu e? De cand? Macar gaini poate? Sa faca cineva o lista a animalelor permise sexual si a celor interzise ca sa putem face kusher sex.

Mai nou teoriile sexual-oedipiene psihanalitice sunt criticate de Gender studies, care nu accepta determinarea anatomica, considera ca determinarea social-culturala predomina. Nu exista identitate de gen, putem avea n genuri, feminin/masculin e mult prea sarac.

Identitatea de gen e conditionata cultural. Cum ar spune Lacan, tine de imaginar sau de discursul Celuilalt.

Si in fond de ce atata reglementare a sexualitatii? Legi, puscarie, terapii, hormoni, stigme. E foarte important cu cine faci sex…inca de la 1892!

Sa luam imaginarul romanesc. Multi barbati simt o respingere viscerala fata de homosexuali. Chiar si cei care la un nivel social si teoretic o accepta. “Sa fie fiecare cum vrea, dar sa nu se apropie de mine”. La ce sa ne gandim aici, e vorba de inconstient si ce spune psihanaliza ca heterosexualitatea masculina se bazeaza inconstient pe respingerea homosexualitatii, respingerea pozitiei pasive, niciodata sigura, deci numai buna de intarit intr-o gasca de macho? Sau e vorba de norma sociala interiorizata care stigmatizeaza gayi si situeaza masculinul in opozitie cu femininul?

Cum separam un social care valorizeaza un barbat macho, de frica de a fi penetrat de penisul tatalui din complexul oedipian freudian? Unde este limita de demarcatie intre ele?

Exista o astfel de reprezentare inconstienta datorita culturii in care traim? Datorita familiei care impune structura oedipiana?

Daca acelasi barbat s-ar naste intr-o cultura care nu este patiarhala, ca a nostra, ar mai avea aceleasi coordonate?

Psihanalistii spun ca da, niciun barbat heterosexual nu poate fi impacat, in privat, cu homosexualitatea, indiferent cat de permisiva e norma sociala si oricat de mult ar fi in acord cu ea public.

Traim intr-o societate patriarhala. Putem sa o schimbam prin schimbarea normei sociale sau nu? Psihanaliza zice ca nu.

Dar psihanaliza nu a fost niciodata factor major de schimbare, dupa moartea lui Freud.

Acum privim cu simpatie teoriile sexuale freudiene bazate pe anatomie. Femeia trebuie sa primeasca, deci trebuie sa fie capabila de o pozitie pasiva, barbatul trebuie sa fie activ deci trebuie sa se formeze diferit. Ce e de mai mult bun simt decat asta?

Insa Freud a spus si ca femeia are un supraeu slab, un ideal al eului slab, de aceea nu e capabila de creativitate, de scopuri inalte, in afara de domeniul impletitului si al cusutului! Da, Freud a spus asta si a gasit si motivatia inconstienta! E vorba de angoasa provocata de cresterea parulu pubian la pubertate!

Desi suna foarte caricatural arata si in ce masura Freud incerca sa se bazeze, in linia traditiei medicale, pe anatomie si fiziologie in teoriile lui, pana la punctul in care eluda masiv si naiv factorii socio-culturali.

Daca peste 100 de ani teoria despre sexualitatea bazata pe anatomie o sa ni se para la fel de ridicola ca si cea cu pubisul femeii?

Anunțuri

Cucul

16 Aug

– Bine; sper, de dragul tău, că nu consideri penisul lui Carol drept altceva decât este de fapt. Sper că nu încerci să-i descoperi o simbolistică. Şi mai sper că nu faci o analiză complicată a acestei poveşti, în mintea ta bolnavă şi curioasă. Şi când spun „curioasă”, îţi dai seama că nu-ţi fac un compliment, nu?

     Aşa i se adresează naratorul acestei poveşti bărbatului care îl ascultă docil pe bancheta din faţă. Doar nu mie, ce credeaţi? Este o călătorie cu trenul ca semnificant al călătoriei către un regat al inconştientului, în care scenariile psihice cele mai îndrăzneţe devin posibile. Şi oricât de multă repulsie îi stârneşte naratorului interpretarea psihanalitică, autorul pare să nu o dezavueze, ci chiar să o stârnească.

     Cucul, primul dintre cele două micro-romane din volumul Cucul şi pupăza, este povestea închipuită de Will Self despre o femeie căreia îi creşte un penis. De unde până în acel moment era doar o casnică placidă, obedientă, cu o personalitate plată, Carol îşi dă frâu liber agresivităţii şi sexualităţii până atunci ţinute în captivitate.

     Subsidiaritatea schimbării ei psihice, ca efect al metamorfozei fizice, impune câteva consideraţiuni cu privire la natura pulsiunii. Pulsiunea este reprezentantul psihic al stimulilor ce vin din corp. Ca atare, este normal ca apariţia unui falus să constituie o nouă sursă de excitanţi corporali, care să se traducă la nivel psihic printr-o pulsiune agresivă, care în corpul de femeie a lui Carol nu avea şanse de a fiinţa, fiind nevoie de o caracteristică bărbătească pentru a-şi atinge potenţialul maxim.

     Începe să se comporte ca un mascul în toată vigoarea lui, iar agresivitatea se manifestă la început în forma ei moderată, cea verbală, continuând cu lovirea puternică a unui individ atunci când îi ameninţă teritoriul şi culminând cu omorârea cu sălbăticie a soţului în timpul unei partide de sex forţat, atent plănuite şi executate cu sânge rece, în care de data aceasta ea a avut rolul dominant.

     Crima violentă ne arată că în acest caz, pulsiunea sexuală, trezită şi ea în urma noii achiziţii, care în genere este o pulsiune ce contribuie la conservarea şi perpetuarea vieţii, se pune în slujba pulsiunii de moarte şi conlucrează într-o intricare a pulsiunilor ce îi dă lui Carol sentimentul că nu a fost niciodată mai vie, că nicicând nu a trăit clipa cu o mai mare voluptate.

     Se poate spune despre inconştientul lui Carol că fusese încuiat într-o cămăruţă mică, izolată fonic, iar acum se afla în sala cea mare, unde nu numai că vocea îi era auzită, dar ecoul reverbera în toată clădirea, până în tavanul unui Supraeu amuţit.

     În timp ce aceasta capătă atribut falic, ironia face ca soţul ei să fie un „castrat”, lipsit de voinţă proprie, mereu sub papucul mamei, care încă avea o influenţă copleşitoare asupra lui. Alegerea partenerei de viaţă se face după chipul matern:

(…) nu fusese niciodată căsătorit cu Carol, ci cu un simulacru al ei, creat de propriile-i proiecţii mentale şi de indiferenţa mamei sale.

     Observăm la Dan o fixaţie orală manifestată prin alcoolismul de care suferă şi fascinaţia pentru sâni şi activitatea de supt. Sânul ocrotitor şi hrănitor devine sânul care îi face rău? Mă tem că violarea şi omorârea lui de către Carol cer explicaţii sau speculaţii care să aibă o construcţie mai stufoasă şi mai temeinică.

     La Dan fantasma de pătrundere în interiorul mamei şi de distrugere a acesteia din interior este atât de intensă încât pare aproape palpabilă:

Dintotdeauna, comportamentul sexual al lui Dan fusese vulnerabil, infantil, şi sentimental. Acuplarea aceea de pomină, când o râcâise pe Carol până ajunsese la orgasm, îl speriase teribil. Beat fiind, gemetele şi ţipetele ei îl şocaseră, făcându-l să creadă că acele trei mişcări o răniseră, că îi vătămaseră interiorul moale.

     Pedeapsa fizică, exterioară, pentru gândurile sale, este întrucâtva similară cu pedeapsa pe care un psihotic, având o fantasmă asemănătoare, şi-o aplică distrugându-se din interior, urmărind ca scop ataşat fărâmiţarea scenariului fantasmatic.

     În „noveleta” lui Self, scena finală nu reprezintă doar pedeapsa, ci şi actul în sine, cu roluri inversate, mama-substitut Carol fiind cea care îl posedă şi îl omoară chiar în timpul actului de o cruzime inimaginabilă.

     Will Self recunoaşte că este autorul heterosexual aflat în cea mai strânsă legătură cu latura sa homosexuală şi nu se dezminte nici în acest roman. Homosexualul iubeşte un bărbat aşa cum a fost el iubit de mama sa. În „Cucul”, mamei îi este atribuită caracteristica masculină principală, iar simbolisticii îi sunt tăiate aripile, scena desfăşurându-se în planul concret.

     Dincolo de dinamica interioară a lui Dan şi Carol, interesantă şi ofertantă din punct de vedere psihanalitic, onest ar fi să spunem că romanul vorbeşte, în planul cel mai accesibil cititorilor, despre rolurile care ne-au fost desemnate în funcţie de apartenenţa sexuală, iar acest aspect poate fi reperat dacă citim şi „Pupăza”, această „farsetă” ce şi-a găsit lesne locul între copertele volumului de faţă, deoarece tratează aceeaşi temă dintr-o perspectivă opusă, fiind vorba de un bărbat care se trezeşte cu un organ genital feminin în spatele genunchiului stâng. Dar despre asta, poate altădată.

     Hermafroditismul este fără îndoială rezolvarea cea mai practică a invidiei de penis, primitiv, dar savuros înfăţişată în următorul paragraf:

La naiba cu toate deşteptele astea şi vociferările lor pline de invidie! Ştim tot ce e de ştiut despre labiile lor atârnânde, clitorisul de cetaceu şi duhoarea de Moby Dick! Dar penisului lui Carol aş putea să îi închin un imn. Oricum, penisul e o armă puternică, o tulpină solidă, prin care se scurge seva vieţii…

     Nu-i de mirare că momentul în care lui Carol îi apare acea protuberanţă ce se va transforma în penis este consecutiv celui în care începe să se masturbeze, să se exploreze şi prin urmare să îşi descopere inferioritatea anatomică.

     Pe de altă parte, Will Self, prin vocea naratorului, despre care aflăm că este chiar Carol, complet transformată în bărbat, ne vorbeşte despre castraţii autentici ai literaturii şi ai istoriei, cei cărora organul sexual le-a fost retezat nu doar imaginar

Şi-a aţintit privirea asupra bandajului însângerat care îi acoperea pantalonii şi l-a implorat pe Dumnezeu, oricine ar fi fost, să-i vindece fratele. Se ruga pentru noi toţi, fiindcă ştia ce avea să urmeze. Ştia că ne aşteaptă doar o serie de romane groase, greu de digerat, un soi de substitut pentru penis. Şi, dat fiind că nu mai putea să i-o tragă nimănui, Henry (James) a decis să ne-o tragă tuturor cu frazele lui alambicate, care să ne pătrundă minţile ca nişte scule în perpetuă erecţie.

     …ca pentru a-şi arăta potenţa în comparaţie cu aceştia şi buna sa legătură cu Inconştientul, într-o operă în care umorul negru acoperit cu armura sa cea mai sadică nu prea lasă loc pentru sublimare, cu un „self-will” ce zdrobeşte simptomul în forma literară anemică pentru a face loc revărsării fantasmatice. Cred că aţi ghicit a cui era fantezia homosexuală pasivă. Vi-l mai amintiţi pe colegul de compartiment timid al povestitorului frenetic? Şi el este victima lui Carol, dar trăieşte pentru a spune povestea. Ei, doar nu era ca autorul cu nume atât de egocentric și cu voință atoputernică să se omoare pe sine.

Delir şi crimă în „Sonata Kreutzer” de Lev Tolstoi

4 Ian

Nuvela Sonata Kreutzer, monolog al unui „actor” prăfuit pe o scenă improvizată, ni-l aduce în prim plan pe Pozdnîşev, personaj al cărui discurs reprezintă un delir paranoic de tip pasional, având ca temă gelozia, foarte coerent, bine sistematizat, şi care se dezvoltă pe o fundaţie de personalitate caracterizată prin hipertrofia eului, încăpăţânare, psihorigiditate şi falsitatea judecăţii. Cititorul ar putea vedea în el un gânditor de prim rang dacă argumentele sale nu ar fi false şi dacă logica nu ar scârţâi exact acolo unde pantele sunt mai alunecoase. Reconstruirea universului pornind de la premise artificiale asigură coeziunea Eului.

     Gelozia faţă de presupusele tendinţe de infidelitate ale soţiei reprezintă o proiecţie a propriilor fantasme îndreptate în această direcţie, ca atare moartea ei reprezintă o încercare de a se curăţa de tot ce era murdar în Sine. În patologia paranoiei există un punct de fragilitate „situat undeva în stadiile autoerotismului, narcisismului şi homosexualităţii”, aşa cum remarca Freud. Ceea ce a fost abolit înăuntru revine din exterior. Lagache consideră că gelozia amoroasă morbidă este expresia unei pasiuni homosexuale inconştiente pentru rival. Atunci când îşi închipuie că soţia lui are sentimente faţă de muzician, Pozdnîşev deturnează în fiecare gest al ei pornirile sexuale ce îl leagă de Truhacevski. Muzica trezeşte Erosul, mai ales că instrumentul care o produce, vioara, este încărcat şi el de semnificaţii erotice:

Au cântat o bucată pătimaşă, (…) o piesă atât de senzuală, încât ajungea până la obscenitate.

     Aşa cum am remarcat anterior, există o conexiune între muzică şi trăirile inconştiente. Pozdnîşev rezonează intim cu primul presto din Sonata Kreutzer a lui Beethoven pentru că şi la nivelurile profunde ale psihismului exista aceeaşi exaltare. Muzica slăbeşte strânsoarea cenzurii şi descătuşează energii nebănuite:

Sub influenţa muzicii mi se pare că simt ceea ce de fapt nu simt, că înţeleg ceea ce nu înţeleg, că pot face ceea ce nu pot să fac.

     Încearcă să se lupte cu gelozia, dar forţa ei este mult prea puternică pentru un Eu fragilizat, aşa că momentele de luciditate devin tot mai rare pe măsură ce delirul se generalizează.

Fiara turbată a geloziei începu să mârâie în bârlogul ei şi voi să ţâşnească afară, dar mă temeam de această fiară, aşa că m-am grăbit s-o încui înăuntru.

     Tolstoi şi-a arătat măiestria în ceea ce priveşte modul de înţelegere al tulburării paranoice atunci când leagă punctul culminant al delirului pasional de momentul în care Pozdnîşev a fost chemat să ocupe o funcţie simbolică de autoritate, în calitate de zemstvă, într-o capitală de judeţ. La paranoic metafora paternă nu este operantă. Numele Tatălui, ca semnificant al promovării legii, este împins în afara lumii interioare, prin forcludere, iar aceasta determină la subiect un gol corespunzător locului semnificaţiei falice. Atunci când Pozdnîşev trebuie să exercite conducerea în consiliul local, el este confruntat cu funcţia paternă simbolică, şi din moment ce ea nu este interiorizată, este aruncat într-o stare de confuzie. Soluţia pe care psihicul său o găseşte este construirea unei „metafore delirante” în locul celei paterne, falimentare, care să dea sens elementului care lui îi lipseşte cu desăvârşire. Acum, orice urmă de raţiune păleşte în faţa gândurilor cu privire la infidelitatea soţiei.

     Gelozia este însă expresia pasiunii pentru rival. Amplificarea credinţei că cei doi întreţin relaţii sexuale este o temere faţă de propria sexualitate, trezită de zbuciumul inconştient al neasumării funcţiei de autoritate. Numele Tatălui este eliminat prin forcludere, consecinţă a nerecunoaşterii de către mamă a cuvântului său, iar în acest caz copilul este considerat a fi acest falus matern. Pozdnîşev are însă şi fantasma intruziunii în corpul mamei urmată de distrugerea ei din interior, evidentă atunci când consideră sexul cu soţia sa o vătămare psihică şi corporală pe care i-o aduce. Ca atare, „întrucât nu poate fi falusul care îi lipseşte mamei, nu-i rămâne decât soluţia de a fi femeia care lipseşte bărbaţilor” (Ecrit).

     Fiecare element din realitate este pus în slujba scenariului său absurd, astfel că punctul de maximă intensitate al piesei, cel în care îşi omoară soţia, să nu constituie decât o urmare firească a acţiunilor disturbatoare şi persecutoare venite de la ceilalţi, pentru că muzicianul voia să îi destrame familia, iar frica de consecinţe să fie anulată de imperativul apărării onoarei terfelite.

     În momentul în care îl întâlneşte pe Truhacevski, se comportă ca şi cum ar fi făcut rost de arma crimei:

nu ştiu ce fatalitate mă îmboldea să nu-l resping, să nu-l îndepărtez, ci, dimpotrivă, să mi-l apropii (…) Lucru uimitor: atitudinea mea faţă de dânsul a fost – din prima zi, din prima oră a întrevederii noastre – aceea pe care ar fi trebuit s-o iau numai după cele ce s-au întâmplat

iar atunci când îi curmă viaţa soţiei, metaforic nu face decât să apese pe trăgaci. Totul se întâmplă ca şi cum trecerea la act ar fi singura opţiune validă. Pumnalul reprezintă potenţa voinţei, acolo unde potenţa nu a găsit o altă cale de satisfacere. Atunci când o înjunghie, cu cât vâlvătaia turbării este stârnită mai mult în el, cu atât mai vie arde lumina conştiinţei înăuntrul lui, deci momentul este trăit cu o extraordinară claritate, deşi grozăvia faptei comise face ca aceasta să-şi reteze ramificaţiile până la care poate fi reprezentată conştient, imediat după ce execuţia este încheiată.

     Planul crimei urmează tiparul compoziţional al Sonatei Kreutzer: furie, meditaţie şi exuberanţă. În timpul audierii piesei, aceasta era revelaţia pe care Inconştientul decizional a primit-o cu aviditate şi pe care i-a transmis-o Eului executant, ca un general care îi dă un ordin sergentului, considerând că explicaţiile sunt inutile, ba chiar obstrucţionante. Este furios atunci când îi vede pe cei doi împreună, deşi nu există motive reale să creadă că între ei s-ar fi întâmplat ceva şi merge cu această furie până la capăt. După ce o omoară, se închide în birou, urmează deci momentul de meditaţie asupra faptelor săvârşite. Adoarme instantaneu, iar somnul care survine traumei deschide poarta către un vis reparator: era în raporturi bune cu soţia, cu toate că exista o anumită stinghereală între ei. Momentul i-a indicat, destul de vag, ce-i drept, că exuberanţa mult aşteptată nu va veni niciodată, ba chiar va fi înlocuită treptat de remuşcări şi regrete, iar pedepsirea sa formală de către autorităţi va însufleţi un Supraeu care până atunci nu văzuse greşeala decât în ceilalţi:

Mai târziu, în temniţă, după ce s-a petrecut în mine o răsturnare morală, am cugetat îndelung la acea clipă, căutând să-mi amintesc tot ce-mi puteam aminti şi să înţeleg.

     Imaginea pe care o are despre soţia lui devine pozitivă abia după trecerea ei în nefiinţă. Pentru eul incapabil de a trăi angoasa, sânul persecutor devine sân ideal doar în absenţă. Dacă până în acel punct al existenţei fiecare fibră din fiinţa sa acţionase calculat şi nu se încărcase emoţional, după ce îşi asumă atât crima cât şi pedeapsa, începe în sfârşit să se încarce de afecte, ca şi cum ele doar ar fi patrulat pe cercul perfect al paranoiei, iar acesta o dată rupt s-ar fi revărsat într-un Conştient lipsit acum de repere, deci cu atât mai avid după orice l-ar fi umplut, chiar şi după suferinţă, pentru că vidul înseamnă moarte.