Tag Archives: psihanaliza

Psihanaliza anyways

8 Oct

Titlul e o parafraza dupa Laurence Anyways, numele unui film canadian care arata cat de imposibil e sa fii „diferit”, un barbat care isi doreste sa fie femeie, chiar si in societatea de azi. Si iubirea imposibila intr-o reprezentare contemporana, nu intre familii rivale, ci intre o femeie si un barbat care isi doreste sa fie femeie. Castrarea se pastreaza, insa e deplasata , cum i-ar placea sa spuna unui psihanalist.

N-o sa ascund ca vreau sa scriu acest articol din indignarea pe care mi-o provoaca unele interpretari absolut anacronice a unor psihanalistii din anul 2012 care judeca practicile sexuale ale secolului 21 cu niste instrumente atat de invechite incat si lui Freud i-ar fi fost rusine daca ar fi trait. Dupa vechile legi ale bisericutelor, urmasii lui Freud s-au tinut cu mandrie de litera cartii lui ca de o noua biblie care ii asigura asupra ceea ce e bine si e rau, uitand, fiecare dupa propria ingustime, ca gandirea lui Freud a fost profund subversiva in epoca lui. Dar dupa asa un inceput framantat de ce sa nu ne linistim putin, cam vreo 100 de ani, si sa beneficiem de sporul de putere pe care ni-l da adapostul in umbra idolului, de ce nu?

Care-i problema? In generatia mea, nascuta in anii 80, practicile sexuale “patologice” sunt foarte la moda. Barbatii si femeile se culca si cu femei, si cu barbati, fara ca asta sa insemne ca “nu fac inconstient diferenta intre sexe” precum adolescentii care inca ezita asupra orientarii sexuale. Nu, e vorba despre o explorare existentiala, de subversivitate, de experiment, care tine mai mult de o dezidentificare fata de un rol predeterminat decat de “alegerea de obiect”.

In acelasi timp experimentele sexuale cu mai multi pareteneri, sado-maso, maso-sado, si alte denumiri savante fac parte din libertatile pe care multi si le permit si nu din depasirea cu urmari patologice a diferentei dintre fantasma si realitate care, vezi doamne, ar trebui sa ramana fantasma ca altfel se colapseaza tot edificiul nevrotic. Surpriza, nu se colapseaza! Desi la intrebarile suspicioase a celor care ma intreaba daca i-am cunoscut eu pe toti cu adevarat si stiu ce probleme au recunosc ca nu, nu le-am scanat creierul si nu stiu ce decompensare latenta se asunde in spatele acestor nemaipomenite indrazneli care desigur, trebuie pedepsite cu o cadere psihica. Ca dumnezeu nu te mai ameninta cu sifilisul, acum e cu decompensarea!

Cand vorbesc de experiemente sexuale nu sunt atat de naiva incat sa cred ca un barbat poate face sex fara probleme cu un alt barbat doar fiindca o vrea. Nu se poate, atunci cand ambii sunt heterosexualii, dupa cum am invatat de la cei care au incercat si n-au reusit. La femei e tot pe acolo desi, well, ele sunt cunoscute mai filo-lesbi dintodeauna.

Exact cum la psihotici s-a descoperit ca interpretarea psihanalitica “in numele tatalui” vorba lui Lacan, nu are niciun sens, si ca ce ne pare noua sexual prim prisma sexualitatii noastre nevrotice la ei poate fi cu totul altceva, la fel si cei care dorm linistiti convinsi de adevarul psihic imuabil pe care l-a pronuntat un nene cu barba acum o suta de ani ar trebui sa se uite in jur, la realitatile sociale ale vietii din jurul lor si sa descopere ca ce spun ei chiar nu are sens.

Ajungem si la expirata problema a homosexualilor. Psihanalistii pretind ca teoria freudiana nu discrimineaza homosexualii, e vorba doar de o alta pozitie oedipiana, alta identificare si alegere de obiect. Da? Atunci de ce nu erau acceptati homosexualii in formare inainte de anii 70 si de ce teoria pe care o imparteau cu totii ca un panaceu numai bun, ca in spatele homosexualitatii manifeste exista intodeauna o heterosexualitate latenta (care evident, trebuia scoasa la iveala, soft police cum ar veni) acum e revoluta si e jenant sa mai ridici astfel de probleme in psihanaliza contemporana. Homosexualitatea e cum e, acum, nu mai ascunde nimic si putem face o analiza pentru a ne impaca cu propria homosexualitate.

De unde vine aceasta mare schimbare?

In niciun caz de la psihanalistii. Se pare ca ei s-au comportat imediat dupa Freud ca o biserica cat se poate de conservatoare ca doar stim, nu-i asa ca “anatomia e destinul” sau ca o teorie care are raspunsul chiar inaintea intrebarii si a vremurilor incalzeste foarte frumos destinul unora.

Schimbarea a venit tocmai din mediul pe care psihanalistii l-au discreditat nejustificat – socialul. Miscarile de emancipare sociala i-au impins si pe analisti sa schimbe ceva in teoria lor bazata pe evidente clinice de neschimbat pana atunci, roca dura a biologicului.

Brusc homosexualitatea nu a mai fost patologie, nici macar in psihanaliza.

Oricum homosexualitatea ca patologie are o istorie scurta. Cuvantul a fost inventat in 1892 cam atunci cand a inflorit tendinta minunata a epocii trecute de a patologiza sexualitatea si practicile sexuale. De cand a devenit sexualitatea un factor important de identitate – sunt homo, sunt hetero, sunt bi. De cand am inceput sa ne definim in termeni de sexualitate? De curand.

Si daca tot o patologizam intens ce e patologic atunci? Homosexualitatea? Bisexualitatea? In 3? in 4? sau doar peste 5 persoane? Cu capre e ok? Nu e? De cand? Macar gaini poate? Sa faca cineva o lista a animalelor permise sexual si a celor interzise ca sa putem face kusher sex.

Mai nou teoriile sexual-oedipiene psihanalitice sunt criticate de Gender studies, care nu accepta determinarea anatomica, considera ca determinarea social-culturala predomina. Nu exista identitate de gen, putem avea n genuri, feminin/masculin e mult prea sarac.

Identitatea de gen e conditionata cultural. Cum ar spune Lacan, tine de imaginar sau de discursul Celuilalt.

Si in fond de ce atata reglementare a sexualitatii? Legi, puscarie, terapii, hormoni, stigme. E foarte important cu cine faci sex…inca de la 1892!

Sa luam imaginarul romanesc. Multi barbati simt o respingere viscerala fata de homosexuali. Chiar si cei care la un nivel social si teoretic o accepta. “Sa fie fiecare cum vrea, dar sa nu se apropie de mine”. La ce sa ne gandim aici, e vorba de inconstient si ce spune psihanaliza ca heterosexualitatea masculina se bazeaza inconstient pe respingerea homosexualitatii, respingerea pozitiei pasive, niciodata sigura, deci numai buna de intarit intr-o gasca de macho? Sau e vorba de norma sociala interiorizata care stigmatizeaza gayi si situeaza masculinul in opozitie cu femininul?

Cum separam un social care valorizeaza un barbat macho, de frica de a fi penetrat de penisul tatalui din complexul oedipian freudian? Unde este limita de demarcatie intre ele?

Exista o astfel de reprezentare inconstienta datorita culturii in care traim? Datorita familiei care impune structura oedipiana?

Daca acelasi barbat s-ar naste intr-o cultura care nu este patiarhala, ca a nostra, ar mai avea aceleasi coordonate?

Psihanalistii spun ca da, niciun barbat heterosexual nu poate fi impacat, in privat, cu homosexualitatea, indiferent cat de permisiva e norma sociala si oricat de mult ar fi in acord cu ea public.

Traim intr-o societate patriarhala. Putem sa o schimbam prin schimbarea normei sociale sau nu? Psihanaliza zice ca nu.

Dar psihanaliza nu a fost niciodata factor major de schimbare, dupa moartea lui Freud.

Acum privim cu simpatie teoriile sexuale freudiene bazate pe anatomie. Femeia trebuie sa primeasca, deci trebuie sa fie capabila de o pozitie pasiva, barbatul trebuie sa fie activ deci trebuie sa se formeze diferit. Ce e de mai mult bun simt decat asta?

Insa Freud a spus si ca femeia are un supraeu slab, un ideal al eului slab, de aceea nu e capabila de creativitate, de scopuri inalte, in afara de domeniul impletitului si al cusutului! Da, Freud a spus asta si a gasit si motivatia inconstienta! E vorba de angoasa provocata de cresterea parulu pubian la pubertate!

Desi suna foarte caricatural arata si in ce masura Freud incerca sa se bazeze, in linia traditiei medicale, pe anatomie si fiziologie in teoriile lui, pana la punctul in care eluda masiv si naiv factorii socio-culturali.

Daca peste 100 de ani teoria despre sexualitatea bazata pe anatomie o sa ni se para la fel de ridicola ca si cea cu pubisul femeii?

Anunțuri

It is wrong

20 Oct

     Postul ăsta nu îmi aparține. Este descoperirea super-tare a Adei. Dacă scrii ”it is wrong” în search-box-ul de la Google, căutările imediat următoare care ți se sugerează sunt:

it is wrong to sleep with your mother

it is wrong to sleep with your daughter

it is wrong to be french

it is wrong to sleep with your sister

it is wrong to sleep with you cousin

     Aia cu francezii nu știu ce caută pe acolo, presupun că sunt nașpa și că e foarte nedrept să moștenească o limbă și o cultură atât de frumoase când ei mănâncă rahat.

     În schimb ălelate sunt intens psihanalitice. Vă dați seama? Deci oamenii ăștia au dorințe față de mamă, fiică, soră, verișor, perfect normale, că prin cap poate să îți treacă orice, dar simt nevoia să googălească pentru a obține o confirmare oficială a interdicțiilor Supraeului. Și ce e mai de încredere decât un motor de căutare? Eu când nu sunt sigură care e varianta gramaticală corectă o introduc acolo și îl aștept pe el să mă corecteze.

     Funny! 🙂

Amintirea-ecran

13 Sep

     În Studii despre isterie amintirea-ecran este definită ca un produs psihic complex ce are aparența unei amintiri coerente și unitare, dar în realitate este compusă din părți diferite. Impresiile din prima perioadă a vieții au o semnificație patogenă mare. Între 2 și 4 ani sunt cele mai multe amintiri-ecran. Cele mai timpurii conțin impresii de zi cu zi indiferente. Ceea ce este important se conservă mnezic, dar este reprimat, rămâne ceva ce pare a nu avea o semnificație. În loc de ”elemente uitate ale trăirii” le spunem ”elemente lăsate la o parte”.

     Există două forțe psihice la formarea amintirii, iar ele nu se neutralizează ci se ajunge la un compromis. Rezistența învinge: nu trăirea respectivă furnizează imaginea mnezică, ci un alt element psihic, legat pe căi asociative de cel șocant, în loc de una legitimă fiind una deplasată în asociație. Amintirea este lipsită de părțile constitutive care au provocat șocul, pare banală și de neînțeles. Are valoare nu pentru că este aur, ci pentru că este pusă alături de aur. În vis, când deplasăm, înlocuim cu un context spațial sau temporal învecinat, și el nu capătă valoare decât prin alăturare de ceva foarte prețios pentru noi.  Părțile constitutive neesențiale le reprezintă în memorie pe cele esențiale, iar între ele există o contiguitate, o refulare este înlocuită prin ceva învecinat spațial și temporal.

     De exemplu, o femeie își amintește pasaje inofensive dintr-o creație literară, le resimte foarte acut, dar de fapt altele fuseseră fragmentele care îi treziseră afectul neplăcut. Intensitatea psihică se deplasează de la o reprezentare la alta, cea de-a doua jucând rolul psihologic al primei. Amintirile ecran au un caracter inofensiv dar sunt încărcate de semnificație. Ele sunt autentice, dar reprezintă în memorie impresii și gânduri ale unei perioade mai târzii, al cărei conținut este legat de cel al amintirii. De fapt, este o fantezie inconștientă ce se transformă în amintire din copilărie, dar poate să însemne și o experiență sexuală care a avut loc și pe care conștientul subiectului refuză să o accepte. Un alt exemplu este ruperea ramurii unui copac, ca simbol al onaniei.

     Intensitatea lor senzorială este foarte mare, sunt vivace și persistente în memorie, se manifestă cu o claritate și o insistență excepționale, în ciuda lispei de interes și a inocenței conținutului. Subiectul este uimit de supraviețuirea lor, mai ales că fapte mai importante nu sunt reținute. Pentru Freud există mai multe tipuri de astfel de amintiri: ”pozitive sau negative, după cum conținutul lor se află sau nu în raport de opoziție cu conținutul refulat; cu semnificație retrogresivă sau prospectivă, după cum scena manifestă pe care o figurează trebuie raportată la elementele care-i sunt anterioare sau posterioare; în acest din urmă caz, ea poate avea o funcție de suport pentru fantasme proiectate retroactiv” (Laplanche, Pontalis – Vocabularul Psihanalizei).

     Un material mai vast ne este prezentat de către Freud în capitolul despre amintirile ecran din lucrarea amintită. Un bărbat povestește o scenă a cărui fixare îi este de neînțeles: pe o pajiște abruptă, cu foarte multe flori galbene, se joacă el și cu încă trei copii. Deasupra pajiștii este o casă țărănească, în ușa căreia stau două femei, o bonă și o țărancă. Singura fetiță din grup are un buchet de flori pe care băieții, la un semn, i-l smulg. Ea aleargă plângând și primește drept consolare de la țărancă o bucată mare de pâine neagră. Și băieții se grăbesc să o primească, iar lui îi stăruie în minte gustul grozav al acesteia. Nimic din această scenă nu are sens pentru bărbat, până nu i se arată un drum care să îl conducă la clarificarea problemei.

     Asociațiile îl conduc la alte perioade ale vieții, la alte contexte și persoane, iar elementele halucinatorii din amintirea ecran, galbenul păpădiei și gustul pâinii sunt regăsite ca reprezentând un conflict inconștient între două foarte importante resorturi, al foamei și al iubirii. Rochia fetei de care se îndrăgostește în adolescență are culoarea galbenă. Dacă s-ar fi însurat cu ea i-ar fi plăcut pâinea pentru care s-a luptat în perioada de mai târziu. Florile sunt și un semnificant al idealurilor nepractice pe care tatăl lui îi spune că trebuie să le arunce ca să își câștige o pâine, smulgerea lor un simbol al deflorării. Deci există două fantezii proiectate una asupra celeilalte: ”O amintire pesemne autentică este falsificată cu fantasme ulterioare, ridicată la rangul de vis, între nostalgia primei îndrăgostiri și plecarea din locurile natale, între idealurile tinereții și nevoile practice ale realității” (B. Orășanu – Temporalitate în teoria freudiană). Fantasmei îi este deschisă poarta spre conștient datorită candorii copilăriei  care prezintă de exemplu impulsul de agresiune sexuală asupra fetiței drept o ”zburdălnicie”.

     Amintirea-ecran sprijină falsificarea memoriei pentru a ajuta refularea și înlocuirea impresiilor supărătoare sau neplăcute. Nu există amintiri din copilărie, ci despre copilărie.  Nu este însă o pură-invenție: situațiile sunt transpuse în alt loc, personajele se contopesc sau se schimbă între ele, nucleul de adevăr există. Ea nu apare, ci se formează în perioada de trezire, și ne arată primii ani de viață nu cum au fost, ci cum sunt ei văzuți mai târziu. Fidelitatea istorică este un mit: inconștientul ignoră timpul iar conștientul ignoră că inconștientul ignoră timpul. Freud apără caracterul de autenticitate (și nu de adevăr) în cazul anterior: scena este cizelată, dar materia primă există. Relațiile dintre ”petice” și nu ele în sine sunt semnificative pentru pacient, iar analiza amintirii-ecran permite degajarea conținutului latent.

Sursa foto: http://aproapealb.wordpress.com/

Fotograf: Dragos Ludusan

Identificarea cu agresorul într-o situaţie electorală

6 Dec

     Declaraţia lui Crin Antonescu la aflarea rezultatului Exit Poll-urilor Insomar şi CCSB a fost în discrepanţă majoră cu discursul său politic obişnuit şi i-a şocat chiar şi pe cei mai „indulgenţi” dintre analişti. A adoptat acelaşi speech „anti-moguli” cu al adversarului său, cel pe care îl ridiculiza şi îl apostrofa energic tocmai pentru astfel de afirmaţii fără vreo bază materială: „Domnule Vântu, domnule Voiculescu, sfidaţi atâţia români, vă bateţi joc de votul a sute de mii de români!”, sugerând, în mod evident, că sondajele la ieşirea din secţiile de votare au fost trucate.

     Imediat după aceea, a revenit la gânduri mai bune şi a încercat să şteargă efectele acelei ieşiri care nu îi era specifică, dar nu a reuşit nici măcar sieşi să îşi lămurească această „sincopă”, aşa cum a numit-o Oana Dobre. Explicaţia dumnealui cum că se referea de fapt la institutele de sondare a opiniei publice şi nu la trusturile de presă este evident puerilă şi nesatisfăcătoare.

     Psihanaliza poate oferi o explicaţie validă acelui comportament aparent bizar. Este vorba de mecanismul simplu al identificării cu agresorul. Traian Băsescu vorbise, în opinia domnului Antonescu, într-un mod injust despre „victoria dreptei în România”. Acest argument poate nu ar fi fost suficient dacă nu era completat ulterior de o declaraţie edificatoare a liberalului:  „E ca şi cum cineva ar intra în casă, ţi-ar omorî părinţii şi apoi ar pretinde că e tatăl tău”.

     Afirmaţia serveşte cu atât mai bine demonstraţiei pe care ne-am propus-o pentru că, în situaţia ipotetică descrisă, cuvântul „agresor” nu se suprapune doar peste conceptul psihanalitic, ci şi peste sensul întrebuinţării comune a termenului. Crin Antonescu ar fi putut să anticipeze şi să accepte spusele contracandidatului său dacă şocul nu ar fi fost dublat de scorul slab obţinut, iar neacceptarea lui este lămurită dacă facem legătura cu mijlocul defensiv mai puţin elaborat al negării. Impactul emoţional ridicat a putut fi intuit atunci când s-a retras intempestiv în biroul său, deşi ar fi trebuit să asculte discursurile celor aflaţi pe primele două locuri în preferinţele electoratului, până să îi vină şi lui rândul să vorbească.

     Mai departe în analiză trebuie să menţionez că avem de-a face cu o identificare secundară, specifică unei etape din viaţă ce presupune diferenţierea dintre interior şi exterior şi reprezintă totodată o identificare parţială, deoarece reproducerea comportamentului vizează doar un aspect al obiectului, în cazul de faţă fiind vorba de violenţa verbală şi de iraţionalitatea discursivă a celui imitat. Prin acest mecanism de apărare, Antonescu a realizat două obiective impuse de către Eu: s-a ferit de ceea ce a perceput ca fiind o tendinţă agresivă orientată împotriva sa şi a făcut mai suportabilă o pierdere, aici fiind vorba desigur de pierderea alegerilor.

     Ar fi neelegant să mă pronunţ asupra efectelor psihice pe care le-a produs acuza gravă adusă de Traian Băsescu cu privire la moartea soţiei, de aceea nu o voi face. În încheiere, probabil este de la sine înţeles, dar totuşi necesar să subliniez următorul aspect: deşi febra alegerilor favorizează delirurile paranoice la unii indivizi, argumentaţia mea s-a vrut a fi imparţială, fiindcă psihanaliza este asemeni unui medic ce operează cu mănuşi atunci când cercetează cauzele interne ale unui simptom, pentru a nu se infesta cu microbi ce ţin, în situaţia expusă, de coloraturi sau de simpatii politice

Concret despre rezistenţa în psihanaliză

15 Noi

     M-am trezit, dar a durat mai mult pana sa ma dezmeticesc. Despre asta vorbeam nu?

     Pacienta intarzie la sedinta, lucru care de obicei nu i se intampla, iar acest lucru o inveseleste si il numeste „distractie hoteasca”. Tendintele ei agresive se manifesta pentru prima data, intr-o maniera aparent nevinovata, pentru ca pe ea insasi o enerveaza oamenii care nu sunt punctuali. Are in sfarsit curajul sa-si manifeste agresiunea impotriva analistului, substitut al tatalui. Cred ca a fost vorba si de sadism din partea analistului, pentru ca i-a retezat acest avant, vorbindu-i despre „consecintele acestei distractii”, pe care a avertizat-o ca nu le cunoaste. Amenintare, narcisism lezat, sau mi se pare mie?

     In weekend prietenul ei o facuse sa astepte, de trei ori chiar, deci acum devenise din pasiva, activa, cand s-a hotarat sa ii faca ea asta analistului. Descopera ca si ea poate sa faca rau, nu doar sa fuga inainte ca ceilalti sa ii faca rau. Pacat ca ii este taiat elanul, mi s-ar fi parut mai ok ca analistul sa o lase o perioada sa isi exploreze aceasta latura.

     Amana plata sedintelor, si isi aminteste ca si in ultima discutie cu prietenul tot despre asta era vorba, despre „a da si a lua”, doar ca era vorba despre afectiune si nu de lucruri materiale. Dar plata in bani este una simbolica, pacienta are rezerve in a-i acorda analistului dragostea sa.

     De fapt, problema pacientei este frica de abandon. Asa a facut tatal ei, deci este posibil sa fie parasita si de ceilalti. Daca isi manifesta sentimentele, oamenii o pot rani. Prefera atunci sa nu se implice foarte mult sau, sa rupa o relatie atunci cand incepe sa devina serioasa.

     O anxietate puternica vine din asteptarea replicii finale de la sfarsitul sedintei: „Timpul s-a terminat”. Pentru a evita angoasa separarii impuse de catre analist, prefera sa fie ea cea care pleaca inainte ca sedinta sa se termine.

     Incearca sa fie ea stapana pe situatie, dar in acest fel obtine si mai putin. Iar acum ma gandesc la cursul Brandusei, cu temporalitatea. Pacienta se intoarce spre sine, prefera inactivitatea unor relatii care ar putea sa ii faca psihic rau, desi aceasta grija (practic) de a se conserva duce la cresterea fortei pulsiunii de moarte in defavoarea celei de viata, iar in final la disparitia vietii.

     Si pentru ca in psihanaliza lucrurile sunt mai profunde decat par, ea nu doar devine activa si atat, sensul este ca pune in scena o durere pe care sa o simta analistul dar pe care ea anticipeaza ca ar simti-o. O proiecteaza in analist si se identifica apoi cu analistul. De unde inainte modalitatea ei de aparare era retragerea eului, acum trece la un mecanism defensiv ceva mai complex.

     Se pare ca nu trebuise sa faca fata doar abandonului tatalui, dar si permanantei asteptari a mamei sale ca dorintele sa nu fie indeplinite. Internalizase aceasta expectatie: „A da si a lua reprezinta un joc placut, dar infricosator, care in mod necesare se termina dureror pentru pacienta”. Acest a da si a lua ma duce pe mine cu gandul la tulburari care tin de stadiul anal, dar pentru neamţ simptomatologia se incadreaza undeva in sfera imposibilitatii de a continua o relatie.

     Mai, e bine ca poate sa le incepa:) Repeta practic o istorie: are o oarecare disponibilitate afectiva, pentru ca i s-a acordat afectiune, dar doar pana intr-un anumit punct, pentru ca si ei i-a fost retrasa brusc. Ca atare, şi afectele (chestie diferită de „afecţiune”, da?) şi le refuza, pe acelaşi principiu simplu si eficient al evitarii durerii.

Pledoarie pentru psihanaliză

29 Oct

     Pasiunea mea pentru învăţăturile freudiene, îndemnurile Anamariei, dar şi proaspăta mea titulatură de masterandă în psihanaliză m-au determinat să îmi construiesc acest blog cu dedicaţie pentru toţi 3. Aşadar, să fie pentru Freud, pentru discipola lui, şi pentru Universitatea Titu Maiorescu.

     Micul hop peste care a trebuit să trec a fost intenţia mea iniţială de a urma cursurile de Terapii Cognitiv-Comportamentale, pe considerentul că îmi va fi mai uşor cu formarea, fiind ştiut faptul că formarea în psihanaliză este cea mai grea şi cea mai lungă dintre toate. Însă, aşa cum am renunţat la primul an de liceu pentru că aveam chef să mă zbenguiesc, aşa cum am renunţat la Drept după un an pentru că era necomestibil, aşa am renunţat cu inima uşoară şi la acest proiect care nu mi-ar fi adus beneficii pe termen lung şi nu m-ar fi definit ca persoană.

     Cred că cel mai important lucru în viaţă este să ne găsim sau să ne regăsim pe noi înşine, numai astfel având garanţia autenticităţii trăirilor şi gândurilor. Stăpâni nu putem fi niciodată în casa noastră „EUoliană”. Sinele scoate mereu capul din beci şi ne aminteşte că avem amintiri „acre” la păstrare, ce riscă să fermenteze şi să dea pe dinafară. Supraeul astupă uneori ferestrele de la mansardă şi nu lasă lumina să intre pentru că de mic a fost învăţat că nimeni nu trebuie să ştie ce se află în casa noastră: tragem draperiile, îmbrăcăm convenţiile, până când hainele prea strâmte ne sufocă şi riscăm să le aruncăm pe toate în mijlocul străzii, nu să optăm pentru o variantă mai lejeră.  Din căsuţa noastră EUoliană mai trebuie să facem faţă adierilor uşoare dar şi furtunilor de toate felurile care ne alcătuiesc existenţa. Unora li se par prea puternice şi se substrag realităţii exterioare, dar e posibil ca şi cea interioară să fie prea puţin rezistentă pentru a susţine un caracter nevrotic. Aşadar, pentru că am stabilit că nu putem fi stăpâni peste toată tarlaua psihicului, putem să încercăm cel puţin să fim nişte buni administratori, iar psihanaliza este principalul instrument cu care se poate fora adând în straturile sale până când vom avea o fundaţie mai solidă şi vom face toate reparaţiile necesare.

     Singura menţiune este că psihanaliza nu cârpeşte, ea reconstruieşte. Ea nu tratează simptomul, cum fac terapiile de orientare behavioristă, ci cauza. Totul prin acel penel magic care este verbalizarea şi prin acea luxoasă sală de cinema care este ecranul alb al analistului. Am încercat să descriu psihanaliza şi prin antiteză pentru că nu pot fi două orientări mai diferite pe întreaga scară a terapiilor. Iar dacă şcoala cognitiv-comportamentală are aplicaţii doar în domeniul terapiei, psihanaliza depăşeşte cu mult această sferă, cele mai interesante aplicaţii ale sale fiind în opinia mea cele în domeniul literaturii, şi spun asta, ce-i drept, cu tot subiectivismul unei cititoare înrăite.

     Edificatoare mi se par şi cele două imagini pe care moderatorii le-au ales pentru grupurile noastre de pe Yahoo. Bine, moderatorul master_psihanaliza sunt eu, aşa că nu ştiu de ce vorbesc la persoana a treia:) Bineînţeles că nu puteam să debordez de originalitate şi să aleg altceva decât clasicul divan. Dar cum să nu-ţi doreşti ceva care să exprime deschidere, linişte, empatie, dorinţă de cunoaştere? Ce e mai caracteristic psihanalizei decât acel divan în care îţi laşi cuvintele să zburde în asociaţii libere, vesele şi de cele mai multe ori triste, dar libere şi neîntinate ca peretele alb din faţa ta?; cu fotoliul în care psihanalistul pare uneori rece şi implacabil, dar de fapt intervenţiile sale scurte şi concise fiind rezultatul a multor frământări şi încercări de a găsi cea mai bună cale pentru ca tu să ţi-o găseşti pe a ta; o cameră clasică, ce te poartă spre sfârşitul secolului XIX şi începutul lungului drum psihanalitic, care îţi şopteşte că adevărata cale de explorare este una profund umană. În partea cealaltă avem un om schematizat care nu îşi poate continua drumul (în viaţă) până când nu găseşte acea piesă lipsă din puzzle. Bineînţeles că omul nu putea fi altfel reprezentat decât ca un robot, deoarece ei consideră că psihoterapeutul îţi toarnă cu pâlnia în cap, tu bagi totul la cutiuţă şi mai treci pe acolo când ţi se termină rezervele de gândire pozitivă.

     Este adevărat că felul în care gândim ne afectează felul în care simţim, dar cum îşi explică terapeuţii de această orientare că uneori putem să ne simţim într-un fel anume fără o cauză precisă? Şi cum poţi să retezi un comportament sau un tipar de gândire greşit, când rădăcina „răului” este adânc înfiptă în pământ? Un cognitivist ar haşura porţiunea lipsă din desen, sau ar încropi ceva din alte materiale, şi i-ar înmâna-o clientului său, spunându-i că aşa trebuie să arate existenţa sa, pe când un psihanalist l-ar lua frumuşel de mână şi s-ar arunca amândoi în hăul ăla mare din faţa lor, neştiind ce o să găsească acolo, pentru că acea piesă (poate să fie şi un vid sufletesc inexplicabil) cu lipsa căreia ne confruntăm uneori este un semn de la viaţă că trebuie să facem o călătorie în trecut. Diferenţa este că nevroticii pot să o ia şi pe câmpiile din jur şi să trăiască bine mersi, pe când opţiunile psihoticului sunt limitate sau lipsesc. 

Cam asta ar fi ceea ce eu numesc „pledoarie pentru psihanaliză”, cu finalul la fel de abrupt ca o analiză neîncheiată. Voi pune blogosfera la cale şi cu nişte posturi ceva mai punctuale despre stratosfera psihică. Iar pe la seminar e rost de material numai bun de tocat în tihnă pe blog. Stay tuned… there’s more to come.