Tag Archives: vinovăție

Șoarecii lui Tavares

15 Oct

     La mine în cameră este un șoarece. Am adus pisicile să îl vâneze dar una este surdă, nu a auzit niciun chițăit, alta este leneșă, s-a pus pe calorifer să se culce. Îmi vedeam cu serenitate de lectură când ceva mă mușcă de picior. Reacția mea se înscrie în categoria celor care ar duce la o internare forțată, așadar nu o redau. Animăluțul ăsta fricos, care se ascundea speriat sub fotoliu și pe sub mobilă, a acționat tocmai pentru că îi era teamă și, asta e adăugirea mea poetică, a simțit că i se pregătește ceva când le-a văzut pe mâțe. Nu știu care dintre revelații a venit prima, sau dacă au fost intercalate, dar același lucru s-a întâmplat și cu două dintre personajele din cartea pe care o țineam liniștită în mână atunci când a avut loc atacul fulgerător, și pe care am menționat-o în postarea anterioară.

     Hinnerk rămăsese din război cu un sentiment de frică permanent, care nu dispărea niciodată, și care ajunsese un fel de dat fizic. El omoară un copil tocmai pentru că spaima devenise paroxistică. Se întâmplă atunci când pleacă în mijlocul nopții să găsească o modalitate de descărcare sexuală. Auzise de un tânăr care voia să urmeze o carieră preoțească, și îl excita gândul unei relații de tip homosexual, dar și incompatibilitatea dintre această dorință și faptul că frecventa o prostituată. Pe de o parte Hinnerk dorea să se iubească pe sine, ca atunci când mângâia arma și îl excita mirosul propriei cărni pe trăgaci, dar pe de altă parte l-a omorât pe copilul care fusese și cu care nu se împăcase.

     De fapt, atunci când ești într-o astfel de stare, acționezi chiar în virtutea acestei frici de care vorbeam, pentru că orice ar putea urma este mai ușor de suportat decât eroziunea interioară continuă și accelerată. Este ceea ce se ascunde în spatele a multor acte criminale, însăși sentimentul că sunt persecutați și că li se vrea răul. Autorul pare să aibă o intuiție cu privire la această realitate psihică: ”În ultimele zile, Hinnerk fusese foarte violent, ceea ce însemna că frica ajunsese la apogeu.” Ernst, fost pacient într-un spital de boli mintale, era înspăimântat de cel pe care îl considera urmăritorul său, doctorul Gomperz, acela care ”infiltrase teama zilnică și teroarea neîntreruptă în viața sa.”

     Când îi face o vizită la spital, își dă seama că e doar un bătrân neputincios, căruia nu ar putea să îi facă rău. În aceeași zi, dezinvestirea unor sentimente înseamnă o deplasare a lor către altcineva, iar acest nou obiect se întâmplă să fie chiar Hinnerk, cu care se întâlnește accidental pentru prima oară, în urma unui eveniment în care ultimul joacă un rol pozitiv. Niciunul dintre ei nu știe că Hinnerk tocmai ce îl ucisese pe fiul lui, Ernst, pe care acesta nu l-a cunoscut niciodată, și pe care l-a avut cu iubita schizofrenă de la spitalul de boli mintale, dar e deja prea complicat, nu? Apropierea lui de Mylia, cea pe care o reîntâlnește după atâția ani, și care pare acum atrasă de acest om, cred că este de ajuns pentru a-l irita.

     Iar frica poate fi aceea a masculinității lui lezate, dar poate izvorî și din statura impozantă a lui Hinnerk, din arma pe care o învârte în mână, din cearcănele lui care îl fac să semene cu un monstru, unul de care avea nevoie ca să îl înlocuiască pe ultimul, completez eu. Atunci când pistolul cu care se jucau toți trei ajunge din întâmplare și la el, compromisul dintre teamă și necesitatea de a acționa este o gaură în cap. Și de ce ar lua Mylia vina asupra ei instantaneu? Poate pentru că se simte vinovată de moartea cel puțin spirituală a unui om, atunci când l-a înșelat în spitalul în care a fost internată chiar de către acesta, iar învinovățirea formală se suprapune peste cea inconștientă.

p.s.: exact așa arăta motanul meu, pe care l-am văzut ultima oară acum 12 zile și 16 ore :cry:. Of, nu s-ar mai fi lăfăit ăsta micu’ dacă era el prin preajmă. Și puteți fi siguri că nu stătea niciun sentiment de contracarare a angoasei în logica atacului, ci o foame simplă și sănătoasă de sânge și carne proaspătă.

Anunțuri