”Copilul umbră” de P. F. Thomése

     Cartea Copilul-umbra, eseu-meditatie-poem in proza, a scriitorului olandez P.F. Thomese, porneste de la un eveniment real, moartea fiicei autorului la patru saptamani de la nastere, si ne ofera o privire in universul sau interior indoliat. Dupa ce am reusit sa o citesc pe toata,  m-a intrigat afirmatia de pe coperta a doua, cum ca nu avem de-a face cu un text autobiografic propriu-zis. Cred ca biografiile care se indeparteaza foarte mult de lumea psihica, multumindu-se sa insire evenimente ca margelele pe o ata, nu reusesc sa spuna mare lucru decat unui pasionat de istorie, care studiaza cu aceeasi placere si mumiile egiptene si nu cuiva care vrea sa simta pulsul unei vieti. Realitatea dura a mortii nu este trecuta total sub tacere, ne sunt date niste elemente, atat cat sa se incadreze in mesajul pe care vrea sa il transmita autorul, dar poate ca nici nu voiam sa stiu mai multe despre circumstantele mortii sau despre incercarile medicilor de a o salva pe Isa. Pe bebelus il rapune o boala ca oricare alta, medicii fac aceleasi incercari neputincioase de salvare, ca in orice tara civilizata, singurul lucru care mai ramane, daca este sa sfidam intrucatva conceptia religioasa, este cenusa lui. Important ar fi de stiut care sunt modificarile la nivelul Eului pentru receptaculul evenimentului si cum sunt primite in aceasta noua randuire a realitatii continuturile Se-ului. Interpretarile mele privind aceasta scriere, inspirate de sedinta la care am luat parte sambata, nu au cum sa para altfel decat reci, pentru ca afectul negativ este atat de intens si atat de greu de redat in cuvinte, iar noua randuire este atat de absurda, incat nici autorul nu poate sa o numeasca foarte bine:

Unei femei care isi ingroapa sotul i se spune vaduva, unui barbat ramas fara sotie, vaduv. Un copil fara parinti e orfan. Dar cum se numesc tatal si mama unui copil care a murit?

     Cum spune Freud in articolul sau „Doliu si melancolie”, umbra obiectului s-a lasat asupra Eului – si putem face o legatura si cu titlul acestei carti. Vedem la Thomése dispozitia dureroasa – si mi se pare o sintagma prea blanda pentru tanguirea sfasietoare la care asistam, pierderea interesului pentru lumea exterioara si pentru orice realizare care nu are vreo legatura cu amintirea celui mort, de la sosetutele si ciorapeii insirati prin casa, la prima noapte pe care au petrecut-o toti trei si pana la ultima, in care au trebuit sa se desparta de trupul ei rece si greu. Pentru scriitor, cuvintele nu pot insemna decat doliu, argumentand ca realitatea moare neintrerupt, iar acestea trimit la o lume ce tocmai s-a sfarsit, in momentul acesta, pe varful limbii. In fapt, inhibarea si limitarea Eului, asa cum se observa si in aceasta scriere, sunt expresia daruirii exclusive doliului, ceea ce inseamna ca nu mai ramane nimic pentru alte intentii sau interese.

Travaliul doliului inseamna initial negarea:

Cand pierzi un lucru inseamna ca nu mai stii unde l-ai pus.

insa si depasirea lui: testarea realitatii a aratat ca obiectul iubit nu mai exista, iar acest lucru reclama ca intregul libido sa fie retras din legaturile lui cu obiectul. Impotriva acestei tendinte apare o rezistenta care este de inteles: in general omul nu paraseste cu placere o pozitie a libidoului, nici macar cand la orizont se intrezareste o substitutie. Pana la taierea acestei legaturi, este inghitit obiectul, ca sa nu fie inghitita pierderea, pentru ca deocamdata este prea dureroasa. Thomése explica foarte simplu acest fenomen: lumea lor devine o lume launtrica; pastreaza acolo tot ceea ce afara si-a pierdut dreptul la viata; ceea ce cauta, obiectul, nu mai poate fi gasit si recuperat decat in gandurile lor. Cartea incepe cu propozitia:

Azi am pus un gard.

     Explicatiile ulterioare si revenirea acestui element pe parcursul eseului ne indreptatesc sa vedem gardul ca pe o rezistenta in fata acceptarii mortii. Chiar si atunci cand spune ca trebuie sa faca ceva, ca lucrurile nu pot continua asa, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, imediat dupa aceea ne vorbeste despre taiatul mugurilor in gradina, semnificant al vietii care a fost intrerupta prea devreme. Ca atare, o activitate care ar trebui sa il faca sa uite de pierdere de fapt ii aminteste de ea.

Inocenta oamenilor putin inainte de catastrofa.

…deci cum sa fie tolerata cand oamenii nu sunt niciodata pregatiti pentru asa ceva? Chiar daca toate elementele indica o posibila nenorocire, intotdeauna argumentele vor fi contracarate de ganduri precum ”asa ceva nu mi se poate intampla chiar mie.” Moartea, regina neincoronata a tragediei, se bucura in general de o ”dulce tihna”, nu o vezi decat acolo unde se cuvine: in cimitire, in anunturi mortuare, in poezii, pentru ca nu esti in stare sa iti intinzi bratele catre ea, de teama sa nu te topesti sau sa impietresti, in functie de viziunea pe care o ai despre nefiinta. Se poate spune ca granitele Eului se sterg in fata mortii, se estompeaza atunci cand avem de-a face cu ea indirect. De aceea, cand sfarsitul cartii marcheaza trecerea de la introiectarea obiectului la o oarecare acceptare a pierderii lui, lacrimile traseaza contururile Eului:

Cine plange e, de cele mai multe ori, in siguranta (…). Odata ce te predai sentimentalismului, devii altul. Renunti la starea de vis dinlauntrul eului si incepi sa fii cineva. (…) Infinitul capata margini.

     Pana acolo insa, intreaga paleta in tonuri de gri a starilor negative ne este zugravita. Inauntru, din dulapuri, din unghere, panica poate sa irumpa oricand, iar afara, in aceeasi gradina mentionata mai devreme, s-a strecurat un copac clandestin, fara ca el sa il planteze, si care acum era cat un copil. Fiica lui, atat de iubita si dorita, a pierit, in timp ce altii traiesc. Putem lesne include aceasta remarca in categoria resentimentului, pentru ca afirmase cu cateva randuri mai sus cat de tare a inceput sa urasca oamenii. Vorbeste despre aceasta ura si pe la jumatatea lucrarii, insistand asupra dificultatii de a trai alaturi de acestia, despre faptul ca majoritatea le-au devenit lor, parintilor indoliati, insuportabili, si conchide ca, daca e adevarat ca uneori moare cine nu trebuie, inseamna ca altcineva ar fi trebuit sa moara. Nu doar zidul rezistentei se ridica dupa moarte, ci si zidul angoasei, de care Thomése spune ca se simte impresurat si ca nu este in stare sa priveasca dincolo. Insa tot angoasa poate fi pusa in slujba vietii:

Ca sa poti trai trebuie sa te temi de moarte.

…si, adauga autorul, pentru asta trebuie sa ai ceva de pierdut. Dar el considera ca ce era mai important pentru el a pierit. Iar micutul personaj din viata lui era atat de pretios, incat ii asemuieste momentul in care trece in nefiinta cu o tragedie vazuta la teatru. Observam aici o aparare, pentru ca titulatura de spectator, si nu de participant, te scuteste de suferinta. La instrainare se refera si atunci cand spune ca a lor casa a devenit casa altora, iar acest lucru se poate extinde si la nivelul Eului, continuarea fiind aceea ca ei se simt straini si in propria lor viata. Tot pentru a se apara de durere sunt folosite si referintele biblice. Acestea sunt de fapt niste fantasme de reparatie, precum invierea fetitei lui Iair de Isus, sau fuga in Egipt, pentru ca la Betleem este ucidere de prunci. Si in vis transpare dorinta ca evenimentele sa fi luat o alta turnura: avionul in care se afla fetita lui evita o coliziune, altul se prabuseste in munti, ci chiar daca ar fi fost loviti, existau parasute cu care sa se salveze, ”zborul” nu i-ar fi fost curmat atat de devreme.

Evenimentul traumatic modifica amintirile. Compara viata cu o carte din care nu a mai citit o vreme si pe care incearca acum sa o deschida, dar nu mai gaseste pagina la care era, incearca sa citeasca la intamplare un pasaj, dar nu recunoaste nimic, de parca ar fi nimerit intr-unul din acele romane rusesti in care personajelor li se tot schimba numele. Daca memoria este alterata, atunci si timpul de care aceasta se prinde nu mai este la fel. Cel dinainte de decesul fetitei este inca unul ”domestic”; cand ea agonizeaza incepe sa se lase o ”bezna pana la marginile timpului”; in sfarsit, depresia instalata dupa aceea dilata si temporalitatea (”in gandurile noastre, timpul inca prisoseste”), nu neaparat pentru ca se instaleaza o disperata monotonie, ci pentru ca moartea arunca asupra lor un strop din infinitatea sa, iar ei ii recunosc gustul amar pentru ca pulsiunea de moarte se zbate sa isi faca loc inca din timpul vietii:

Bajbaim dupa urmele unui intreg mai vast care nu mai exista, n-a existat niciodata, intr-un peisaj cufundat in somn.

     Zicalei ca ”timpul vindeca”, autorul ii opune propria conceptie, anume ca ”timpul repeta”:

Repeti unul si acelasi lucru pana cand, in cele din urma, uiti cum a fost la inceput.

     Cuvintele fac ca un lucru sa traiasca, caci linistea inseamna vid, dar in acelasi timp sterg amintirea dureroasa, printr-o anumita desensibilizare. Thomése asociaza lipsa cuvintelor cu o spulberare in noapte, cu o mistuire in spatiu, iar atunci cand valul lor este prea greu, tacerea face o gaura in zidul de cuvinte, iar ei pot sa respire prin ea. Ca sa intelegem insa complet procesul prin care constiinta si-a recastigat autonomia, trebuie sa vedem mai intai ce anume a investit Thomése in fetita lui.

     Mai intai, putem spune ca Isa a fost o prelungire narcisica a sa. Poate de aceea, atunci cand moare, are loc o identificare cu fetita lui si ii bea laptele. La un moment dat, in carte apare arhetipul copilului-batran, ce exprima foarte bine ca ea a fost conceputa demult in mintea lui, iar actul procreerii doar a materializat-o. Atunci cand moare si devine mai grea ca niciodata, autorul spune ca nu mai exista un ”suflet” care sa-i impinga trupsorul tot mai sus, impotriva fortelor pamantului. In traducere, psihicul lui o continea pe ea, si datorita lui traia:

Viata unui copil e o nascocire a parintilor. Ei nu numai ca dau viata copilului, ci il si inventeaza.

     Vorbeste apoi ca toata tineretea a incercat sa evadeze din gandurile parintilor lui, sa nu devina sablonul pentru proiectiile lor, dar mi se pare ca face acelasi lucru si cu Isa, atunci cand ii planifica viitorul, deoarece copiii tind a repeta greselile parintilor, inconstient. Pe ea o asteptau ”cele mai frumoase vieti”, insa erau vietile pe care el le pregatise, nu prea vad cum s-ar fi putut aceasta copila desprinde mai tarziu de influenta tatalui, care incercase sa isi vindece ”boala”, rana narcisica a unui copil de care nu s-a tinut cont, prin ”viata”, printr-o creatie desavarsita, cu care sa se poata confunda in perfectiunea ei: Cogito ergo es (Gandesc deci existi). Freud considera ca identificarea este o ”faza primara a alegerii de obiect”, legata de stadiul oral, canibalic, al dezvoltarii libidoului, in care subiectul ar dori sa isi incorporeze obiectul, prin devorarea lui.

     Pe de o parte, exista o fixatie asupra obiectului iubit, iar pe de alta parte o mica rezistenta a investirii in obiect. Otto Rank observa ca aceasta contradictie cere ca alegerea de obiect sa aiba loc pe o baza narcisica, astfel incat investirea in obiect, atunci cand apar dificultati in calea ei, sa poata regresa la narcisism. Thomése spune ca a trait nasterea ei ca pe o indragostire. De sine, adaug eu, pentru ca mai incolo completeaza ca indragostirea preceda identitatea. Exista amorezi care spun ca simt pierderea persoanei iubite ca pe o pierdere a limitelor corporale. Asta pentru ca acea persoana ii defineste, aveau nevoie de altcineva ca sa se vada pe ei insisi, paradoxal.

     Pentru ca problemele lui traversasera copilaria si il insotisera la maturitate, doliul pentru Isa inseamna o prelungire a doliului fata de tata, care nu a putut sa fie facut cum trebuie tocmai pentru ca existasera dificultati in relatia lor. I-a negat mult timp moartea, prefacandu-se ca nu se intamplase nimic, parcandu-i masina si pastrandu-i un loc la masa. Insa prelungind acel doliu el poate sa isi si integreze continuturile Se-ului care nu pot fi prelucrate decat printr-o reeditare. Dizolvarea legaturilor cu obiectul anihilat se produce prin suma satisfacerilor narcisice de a fi in viata, dar in acest caz particular, mai inseamna si altceva, iar urmatorul citat ne poate conduce pe o pista buna:

Ajunsesem in lumea dinaintea pierderii, unde totul urma sa se intample. Imi traiam intoarcerea in paduri din care lipsisem atata amar de vreme. Ceva se vindecase, fusese descoperita o cale de trecere. O iesire. Din mine insumi, din sine – caci sinele e limita prin care ne izolam singuri de marele tot.

     Intoarcerea in paduri reprezinta o revenire in leaganul copilariei, inainte de pierderea cea mai importanta, a lui insusi, iar daca sinele are aceasta semnificatie, vindecarea inseamna ca a fost descoperita o cale de trecere, o modalitate prin care instantele sa isi regleze dinamica. Doar atunci cand continuturile Sinelui pot iesi la suprafata, pot fi integrate, iar Eul poate deveni o entitate bine ancorata in real, in marele carusel al vietii. Doliul nu poate fi trait insa decat in singuratate deplina, ”cu perdelele trase si obloanele inchise”, de aceea P. F. Thomése nu isi concepe eseul cu suferinta lui, caci

Nu scriem cu nevrozele noastre,

spunea Deleuze in Critique et clinique, ci ofera o deschidere, o posibilitate de manifestare a vietii, deblocata din psihic. Tocmai acum, cand poate sa astearna pe hartie trairile lui, inseamna ca este in siguranta, ca un sentiment exprimat este unul controlat.

     In legatura cu autenticitatea trairilor descrise, cred ca abia in acest moment poate sa vorbeasca despre acestea, cand el este stapanul, si nu invers. Asta nu inseamna ca nu doreste o empatizare din partea cititorului, de aceea se straduieste sa descrie cat mai fidel ceea ce apartine timpului trecut. In acelasi timp, Isa este ridicata din propriul corp si depusa in limba. Devine ceea ce trebuie sa se nasca iar si iar, in cuvintele pe care i le gaseste. Desi ponegreste literatura autobiografica, Thomése nu are succes decat atunci cand concepe un text care se impleteste intr-o tesatura narcisica. Asta pentru ca literatura ”intima” este cea care face sa vibreze coarda sensibilitatii.