Psihanaliza anyways

Titlul e o parafraza dupa Laurence Anyways, numele unui film canadian care arata cat de imposibil e sa fii „diferit”, un barbat care isi doreste sa fie femeie, chiar si in societatea de azi. Si iubirea imposibila intr-o reprezentare contemporana, nu intre familii rivale, ci intre o femeie si un barbat care isi doreste sa fie femeie. Castrarea se pastreaza, insa e deplasata , cum i-ar placea sa spuna unui psihanalist.

N-o sa ascund ca vreau sa scriu acest articol din indignarea pe care mi-o provoaca unele interpretari absolut anacronice a unor psihanalistii din anul 2012 care judeca practicile sexuale ale secolului 21 cu niste instrumente atat de invechite incat si lui Freud i-ar fi fost rusine daca ar fi trait. Dupa vechile legi ale bisericutelor, urmasii lui Freud s-au tinut cu mandrie de litera cartii lui ca de o noua biblie care ii asigura asupra ceea ce e bine si e rau, uitand, fiecare dupa propria ingustime, ca gandirea lui Freud a fost profund subversiva in epoca lui. Dar dupa asa un inceput framantat de ce sa nu ne linistim putin, cam vreo 100 de ani, si sa beneficiem de sporul de putere pe care ni-l da adapostul in umbra idolului, de ce nu?

Care-i problema? In generatia mea, nascuta in anii 80, practicile sexuale “patologice” sunt foarte la moda. Barbatii si femeile se culca si cu femei, si cu barbati, fara ca asta sa insemne ca “nu fac inconstient diferenta intre sexe” precum adolescentii care inca ezita asupra orientarii sexuale. Nu, e vorba despre o explorare existentiala, de subversivitate, de experiment, care tine mai mult de o dezidentificare fata de un rol predeterminat decat de “alegerea de obiect”.

In acelasi timp experimentele sexuale cu mai multi pareteneri, sado-maso, maso-sado, si alte denumiri savante fac parte din libertatile pe care multi si le permit si nu din depasirea cu urmari patologice a diferentei dintre fantasma si realitate care, vezi doamne, ar trebui sa ramana fantasma ca altfel se colapseaza tot edificiul nevrotic. Surpriza, nu se colapseaza! Desi la intrebarile suspicioase a celor care ma intreaba daca i-am cunoscut eu pe toti cu adevarat si stiu ce probleme au recunosc ca nu, nu le-am scanat creierul si nu stiu ce decompensare latenta se asunde in spatele acestor nemaipomenite indrazneli care desigur, trebuie pedepsite cu o cadere psihica. Ca dumnezeu nu te mai ameninta cu sifilisul, acum e cu decompensarea!

Cand vorbesc de experiemente sexuale nu sunt atat de naiva incat sa cred ca un barbat poate face sex fara probleme cu un alt barbat doar fiindca o vrea. Nu se poate, atunci cand ambii sunt heterosexualii, dupa cum am invatat de la cei care au incercat si n-au reusit. La femei e tot pe acolo desi, well, ele sunt cunoscute mai filo-lesbi dintodeauna.

Exact cum la psihotici s-a descoperit ca interpretarea psihanalitica “in numele tatalui” vorba lui Lacan, nu are niciun sens, si ca ce ne pare noua sexual prim prisma sexualitatii noastre nevrotice la ei poate fi cu totul altceva, la fel si cei care dorm linistiti convinsi de adevarul psihic imuabil pe care l-a pronuntat un nene cu barba acum o suta de ani ar trebui sa se uite in jur, la realitatile sociale ale vietii din jurul lor si sa descopere ca ce spun ei chiar nu are sens.

Ajungem si la expirata problema a homosexualilor. Psihanalistii pretind ca teoria freudiana nu discrimineaza homosexualii, e vorba doar de o alta pozitie oedipiana, alta identificare si alegere de obiect. Da? Atunci de ce nu erau acceptati homosexualii in formare inainte de anii 70 si de ce teoria pe care o imparteau cu totii ca un panaceu numai bun, ca in spatele homosexualitatii manifeste exista intodeauna o heterosexualitate latenta (care evident, trebuia scoasa la iveala, soft police cum ar veni) acum e revoluta si e jenant sa mai ridici astfel de probleme in psihanaliza contemporana. Homosexualitatea e cum e, acum, nu mai ascunde nimic si putem face o analiza pentru a ne impaca cu propria homosexualitate.

De unde vine aceasta mare schimbare?

In niciun caz de la psihanalistii. Se pare ca ei s-au comportat imediat dupa Freud ca o biserica cat se poate de conservatoare ca doar stim, nu-i asa ca “anatomia e destinul” sau ca o teorie care are raspunsul chiar inaintea intrebarii si a vremurilor incalzeste foarte frumos destinul unora.

Schimbarea a venit tocmai din mediul pe care psihanalistii l-au discreditat nejustificat – socialul. Miscarile de emancipare sociala i-au impins si pe analisti sa schimbe ceva in teoria lor bazata pe evidente clinice de neschimbat pana atunci, roca dura a biologicului.

Brusc homosexualitatea nu a mai fost patologie, nici macar in psihanaliza.

Oricum homosexualitatea ca patologie are o istorie scurta. Cuvantul a fost inventat in 1892 cam atunci cand a inflorit tendinta minunata a epocii trecute de a patologiza sexualitatea si practicile sexuale. De cand a devenit sexualitatea un factor important de identitate – sunt homo, sunt hetero, sunt bi. De cand am inceput sa ne definim in termeni de sexualitate? De curand.

Si daca tot o patologizam intens ce e patologic atunci? Homosexualitatea? Bisexualitatea? In 3? in 4? sau doar peste 5 persoane? Cu capre e ok? Nu e? De cand? Macar gaini poate? Sa faca cineva o lista a animalelor permise sexual si a celor interzise ca sa putem face kusher sex.

Mai nou teoriile sexual-oedipiene psihanalitice sunt criticate de Gender studies, care nu accepta determinarea anatomica, considera ca determinarea social-culturala predomina. Nu exista identitate de gen, putem avea n genuri, feminin/masculin e mult prea sarac.

Identitatea de gen e conditionata cultural. Cum ar spune Lacan, tine de imaginar sau de discursul Celuilalt.

Si in fond de ce atata reglementare a sexualitatii? Legi, puscarie, terapii, hormoni, stigme. E foarte important cu cine faci sex…inca de la 1892!

Sa luam imaginarul romanesc. Multi barbati simt o respingere viscerala fata de homosexuali. Chiar si cei care la un nivel social si teoretic o accepta. “Sa fie fiecare cum vrea, dar sa nu se apropie de mine”. La ce sa ne gandim aici, e vorba de inconstient si ce spune psihanaliza ca heterosexualitatea masculina se bazeaza inconstient pe respingerea homosexualitatii, respingerea pozitiei pasive, niciodata sigura, deci numai buna de intarit intr-o gasca de macho? Sau e vorba de norma sociala interiorizata care stigmatizeaza gayi si situeaza masculinul in opozitie cu femininul?

Cum separam un social care valorizeaza un barbat macho, de frica de a fi penetrat de penisul tatalui din complexul oedipian freudian? Unde este limita de demarcatie intre ele?

Exista o astfel de reprezentare inconstienta datorita culturii in care traim? Datorita familiei care impune structura oedipiana?

Daca acelasi barbat s-ar naste intr-o cultura care nu este patiarhala, ca a nostra, ar mai avea aceleasi coordonate?

Psihanalistii spun ca da, niciun barbat heterosexual nu poate fi impacat, in privat, cu homosexualitatea, indiferent cat de permisiva e norma sociala si oricat de mult ar fi in acord cu ea public.

Traim intr-o societate patriarhala. Putem sa o schimbam prin schimbarea normei sociale sau nu? Psihanaliza zice ca nu.

Dar psihanaliza nu a fost niciodata factor major de schimbare, dupa moartea lui Freud.

Acum privim cu simpatie teoriile sexuale freudiene bazate pe anatomie. Femeia trebuie sa primeasca, deci trebuie sa fie capabila de o pozitie pasiva, barbatul trebuie sa fie activ deci trebuie sa se formeze diferit. Ce e de mai mult bun simt decat asta?

Insa Freud a spus si ca femeia are un supraeu slab, un ideal al eului slab, de aceea nu e capabila de creativitate, de scopuri inalte, in afara de domeniul impletitului si al cusutului! Da, Freud a spus asta si a gasit si motivatia inconstienta! E vorba de angoasa provocata de cresterea parulu pubian la pubertate!

Desi suna foarte caricatural arata si in ce masura Freud incerca sa se bazeze, in linia traditiei medicale, pe anatomie si fiziologie in teoriile lui, pana la punctul in care eluda masiv si naiv factorii socio-culturali.

Daca peste 100 de ani teoria despre sexualitatea bazata pe anatomie o sa ni se para la fel de ridicola ca si cea cu pubisul femeii?

Suprafoame, anorexie și bulimia scrisului la Amélie Nothomb

În Biografia foamei, Amélie Nothomb uneşte toate celelalte schiţe ale vieţii ei, cu care sunt familiarizaţi cei care i-au citit opera, într-un tablou colorat al existenţei, realizat din perspectiva unei relaţii cât se poate de speciale pe care o are cu mâncarea. Fiică de ambasador, Amélie îşi petrece copilăria în locuri foarte diferite, mutându-se din Japonia în China, iar apoi în Statele Unite şi Bangladesh.

O singură constantă rămâne pe parcursul acestor continue mutări, probabil pentru a stăpâni schimbul cu o lume exterioară în continuă transformare, şi anume supraîncărcarea investiţiei libidinale în relaţia cu mâncarea, despre care vorbeşte obsesiv şi din descrierea căreia putem observa dorinţa de a nu utiliza decât o singură zonă erogenă. Foamea aceasta este şi una de afecţiune, dovadă că se manifestă pentru prima dată când părăseşte Japonia şi pe doica pe care o iubea atât de mult.

Această obsesie poate apărea ca o tentativă de distrugere a gândirii, iar suprainvestirea imaginii alimentelor înseamnă o subinvestire a reprezentării mentale a sânului: activitatea autoerotică a suptului, şi nu sugerea sânului, naşte reprezentarea. Atunci când această zonă are o slabă erogenitate, deci un autoerotism sărac, şi reprezentarea mentală a sânului este deficitară. Prezenţa maternă, asociată cu plăcere, căldură, este înlocuită prin hrană. Distrugerea gândirii este şi o protecţie împotriva angoasei de pierdere, de vidare, de prăbuşire, care reprezintă pentru anorexice un fel de înveliş corporal.

Amélie vorbeşte de deţinerea principiului însuşi al plăcerii, care este infinitul: suprafoamea. Prin faptul că se numeşte pe sine

 

zăcământul acestei lipse atât de grandioase,

acest lucru semnifică faptul că nu atât mâncatul este activitatea care îi produce plăcere, cât abţinerea de la a-şi procura această plăcere. În plus, mâncatul este privit ca o activitate care distruge, pe când abţinerea înseamnă conservare şi puritate.

Consumarea frumuseţii nu însemna alterarea ei: puteam s-o privesc pe mama ore întregi, puteam s-o devorez din ochi pe soră-mea, fără ca apoi să lipsească vreo fărâmă din ele.

Există la anorexice o fascinaţie faţă de mâncare, dar care se manifestă prin privit şi nu prin ingurgitat. De fapt, mâncărurile pe care Amélie le preferă au o semnificaţie deosebită pentru ea, nu înseamnă doar hrană, dovadă că nu le doreşte pe cele mai nutritive, ci pe cele pe care le investeşte ca fiind aducătoare de plăcere. Melanie Klein remarcă un clivaj între alimentele bune şi alimentele rele în
această patologie. Amélie îi spune la un moment dat mamei că îi este foame de zahăr, nu de alte mâncăruri. Anorexica iubeşte dulciurile, laptele, urăşte carnea, grăsimile, ca un fel de apărare împotriva carnalităţii.

Comportamentul anorexic este văzut ca un narcisism patologic: mama nu este recunoscută ca fiind separată, dar se crede că nu are nimic de oferit. Mâncarea înseamnă fuziune cu mama pentru anorexice. Dacă dorinţa ar ieşi la suprafaţă, asta ar însemna sclavie faţă de mamă şi faţă de mâncare. Înfometarea îngroapă această dorinţă. În plus, există o invidie faţă de sân, atât de mare, încât a avea cunoştinţă de ea ar însemna să o distrugă pe mamă, aşa că Amelie are fantasme de control şi de posesiune.

Anorexica duce o luptă pentru a se elibera de un narcisism de împrumut, care favorizează arborarea unui fals self. La Amelie este cel al copilului înţelept. În faţa unei fragilităţi a funcţiei conţinătoare a corpului, se adoptă un comportament cameleonic. Această fragilitate porneşte de la deficitul de introiectare a funcţiei conţinătoare a mamei, iar acest lucru produce fantasme de intruziune şi penetrare, androginizarea fiind o apărare împotriva acestora.

Tot acest ”joc” al anorexicei este făcut pentru a împăca cele două sentimente opuse faţă de mamă, iubirea şi ura. Pe de o parte, este văzută ca o figură de o deosebită frumuseţe, pe care o admiră, iar pe de altă parte mama este administratorul sclaviei alimentare a tatălui. Mama este cea care o identifică pe Amélie cu tatăl, iar Amélie îşi insuseşte această identificare, fiind cea ”înfometată”, dar din voinţă proprie.

Palazzoli vorbeşte despre identificarea dintre corp şi mama rea, alterat atunci când mănâncă. Atunci când se înfometează, se apără de ea. Partea spirituală din Amélie înseamnă mama bună, pe care o dorea. A respinge mâncarea înseamnă că eşti omnipotent, invulnerabil, că nu ai nevoie de ea, că eşti într-o comuniune cu mama care nu îţi poate face rău, cea spirituală. Omnipotenţa înseamnă putere şi control, se simte superioară că are puterea de a-şi nega nevoile. În tulburările de alimentaţie, există o imagerie creştină a spiritului pur, iar Amelie avea fantezii în care se credea Dumnezeu. Iubirea ei faţă de fetiţe este expresia narcisismului, căci un narcisic va căuta în ceilalţi propriul lui chip.

Sentimentele opuse faţă de mamă ies la iveală şi într-un fragment în care Amélie îşi exprimă revolta că nu este iubită necondiţionat de către aceasta, atât cât şi-ar dori, şi tot în această scenă pătrundem în imaginarul chinuit de corpuri monstruoase al unei anorexice, în opoziţie cu cele angelice:

-Iubeşte-mă şi mai mult.
Brusc, mama văzu monstrul care o înlănţuise. Văzu căpcăunul pe care-l născuse, văzu foamea în persoană, cu ochii săi uriaşi, care cereau un tain incomensurabil.

Acesta este şi momentul în care realizează că trebuie să îşi seducă mama ca să primească această iubire, iar a rămâne copil este dovada supremă a acestei iubiri, pentru că un corp de copil te ţine legată de mamă: nu ai forme feminine, deci nu creşti. Înfometarea începe la pubertate, când corpul este în pericol de a deveni unul de femeie. Individuarea faţă de mamă înseamnă şi a-şi recunoaşte ura faţă de aceasta. Ca atare, adolescenţa reprezintă apogeul unui puseu narcisic: constituirea unui ideal al eului, de subţirime şi de decarnalizare. Decarnalizarea o fereşte şi de relaţiile sexuale, după o experienţă traumatizantă. Iubirea de obiect este dramatic îndepărtată, caută o independenţă cvasidelirantă, dar chiar la apogeul acestei independenţe trimite mesaje prin imaginea corpului.

Anorexica se vede de fapt în imaginea deformată a mamei, asta este ceea ce oglinda îi transmite. Se vede urâtă, diformă, iar mama este exact opusul. Astfel ia naştere dorinţa pentru un corp idealizat, în comparaţie cu unul mizer, decăzut :

Eram imensă şi urâtă, şi purtam un aparat dentar.

În Metafizica tuburilor corpul este văzut tot într-un mod idealizat: gol, pur, ca un tub. Vrea să fie liberă ca o pasăre, nu ţintuită într-un trup ostil şi bolnav. La un moment dat spune că ar dori să moară la 12 ani, înainte de maturitate. O bulversează imaginea Zeiţelor Vii, dintr-un templu din Bangladesh, care sunt îngrăşate până ajung să semene cu nişte viermi puhavi până la 12 ani, iar apoi sunt alungate.

Atunci când reuşeşte să ajungă la corpul scheletic pe care şi-l dorea, vorbeşte de un triumf asupra dorinţelor, de o amuţire a trăirilor în spatele cortinei foamei, care ascunde totul în spatele ei :

Viaţa aceea jansenistă – zero barat la toate mesele trupului şi ale sufletului – mă menţinea într-o eră glaciară în care sentimentele nu-mi mai dădeau ghes nicicum. A fost ca o relaxare: reuşisem să nu mă mai urăsc.

Amélie reuşeşte de fapt doar în aparenţă să nu se mai urască, pentru că pulsiunea de moarte se zbate cel mai puternic într-o patologie al cărei ultim scop este anihilarea. De altfel, anorexia este boala care pune problema bazelor corporale ale narcisismului la fiinţa umană.

Prin bulimia scrisului şi a cititului de mai târziu, prin care Amélie spune că s-a vindecat de această boală, Amélie îşi reconstruieşte de fapt trupul. Și o face în majoritatea romanelor ei, care sunt cu tentă autobiografică, mânuind condeiul ca pe un obiect tranziţional de care are nevoie ca să se separe. Narcisismul bulimic înseamnă chiar speranţa unei încorporări a obiectului, secret râvnit. Fragilitatea corpului, asociată uneia narcisice, înseamnă şi ea o întărire a acestuia atunci când este abandonată. Vindecarea a fost însă posibilă deoarece scrisul şi cititul sunt încorporări spirituale, deci nu fizice, care pot să distrugă obiectul.

Biografia foamei este un roman ofertant din punct de vedere psihanalitic şi pentru că este unul autobiografic, deci lasă mai puţin loc pentru speculaţii – atât de urâte de cei care nu agrează psihanaliza aplicată, dar şi pentru că autoarea dă dovadă de deschidere atunci când îşi împărtăşeşte amintirile şi trăirile. La şedinţa AIPsA de pe 20 noiembrie discuţiile au fost bogate şi s-au adus contribuţii importante la înţelegerea romanului şi a patologiei (iar Asociaţia şi-a deschis braţele pentru primirea celui mai nou membru, o bulimică ce a ales să vorbească de anorexie, adică eu. Ce să spun, nu m-aş da în lături de la o vindecare de tip formaţiune reacţională, dar nu aş dori să se întâmple asta doar la nivel simbolic, sunt prea legată de carnalitate. Vedeţi, de aceea nu voi fi niciodată o bună anorexică, nici măcar una rea, chiar dacă Melanie Klein ar veni cu o baghetă magică şi ar face ordine printre relaţiile mele de obiect).

It is wrong

     Postul ăsta nu îmi aparține. Este descoperirea super-tare a Adei. Dacă scrii ”it is wrong” în search-box-ul de la Google, căutările imediat următoare care ți se sugerează sunt:

it is wrong to sleep with your mother

it is wrong to sleep with your daughter

it is wrong to be french

it is wrong to sleep with your sister

it is wrong to sleep with you cousin

     Aia cu francezii nu știu ce caută pe acolo, presupun că sunt nașpa și că e foarte nedrept să moștenească o limbă și o cultură atât de frumoase când ei mănâncă rahat.

     În schimb ălelate sunt intens psihanalitice. Vă dați seama? Deci oamenii ăștia au dorințe față de mamă, fiică, soră, verișor, perfect normale, că prin cap poate să îți treacă orice, dar simt nevoia să googălească pentru a obține o confirmare oficială a interdicțiilor Supraeului. Și ce e mai de încredere decât un motor de căutare? Eu când nu sunt sigură care e varianta gramaticală corectă o introduc acolo și îl aștept pe el să mă corecteze.

     Funny! 🙂

Șoarecii lui Tavares

     La mine în cameră este un șoarece. Am adus pisicile să îl vâneze dar una este surdă, nu a auzit niciun chițăit, alta este leneșă, s-a pus pe calorifer să se culce. Îmi vedeam cu serenitate de lectură când ceva mă mușcă de picior. Reacția mea se înscrie în categoria celor care ar duce la o internare forțată, așadar nu o redau. Animăluțul ăsta fricos, care se ascundea speriat sub fotoliu și pe sub mobilă, a acționat tocmai pentru că îi era teamă și, asta e adăugirea mea poetică, a simțit că i se pregătește ceva când le-a văzut pe mâțe. Nu știu care dintre revelații a venit prima, sau dacă au fost intercalate, dar același lucru s-a întâmplat și cu două dintre personajele din cartea pe care o țineam liniștită în mână atunci când a avut loc atacul fulgerător, și pe care am menționat-o în postarea anterioară.

     Hinnerk rămăsese din război cu un sentiment de frică permanent, care nu dispărea niciodată, și care ajunsese un fel de dat fizic. El omoară un copil tocmai pentru că spaima devenise paroxistică. Se întâmplă atunci când pleacă în mijlocul nopții să găsească o modalitate de descărcare sexuală. Auzise de un tânăr care voia să urmeze o carieră preoțească, și îl excita gândul unei relații de tip homosexual, dar și incompatibilitatea dintre această dorință și faptul că frecventa o prostituată. Pe de o parte Hinnerk dorea să se iubească pe sine, ca atunci când mângâia arma și îl excita mirosul propriei cărni pe trăgaci, dar pe de altă parte l-a omorât pe copilul care fusese și cu care nu se împăcase.

     De fapt, atunci când ești într-o astfel de stare, acționezi chiar în virtutea acestei frici de care vorbeam, pentru că orice ar putea urma este mai ușor de suportat decât eroziunea interioară continuă și accelerată. Este ceea ce se ascunde în spatele a multor acte criminale, însăși sentimentul că sunt persecutați și că li se vrea răul. Autorul pare să aibă o intuiție cu privire la această realitate psihică: ”În ultimele zile, Hinnerk fusese foarte violent, ceea ce însemna că frica ajunsese la apogeu.” Ernst, fost pacient într-un spital de boli mintale, era înspăimântat de cel pe care îl considera urmăritorul său, doctorul Gomperz, acela care ”infiltrase teama zilnică și teroarea neîntreruptă în viața sa.”

     Când îi face o vizită la spital, își dă seama că e doar un bătrân neputincios, căruia nu ar putea să îi facă rău. În aceeași zi, dezinvestirea unor sentimente înseamnă o deplasare a lor către altcineva, iar acest nou obiect se întâmplă să fie chiar Hinnerk, cu care se întâlnește accidental pentru prima oară, în urma unui eveniment în care ultimul joacă un rol pozitiv. Niciunul dintre ei nu știe că Hinnerk tocmai ce îl ucisese pe fiul lui, Ernst, pe care acesta nu l-a cunoscut niciodată, și pe care l-a avut cu iubita schizofrenă de la spitalul de boli mintale, dar e deja prea complicat, nu? Apropierea lui de Mylia, cea pe care o reîntâlnește după atâția ani, și care pare acum atrasă de acest om, cred că este de ajuns pentru a-l irita.

     Iar frica poate fi aceea a masculinității lui lezate, dar poate izvorî și din statura impozantă a lui Hinnerk, din arma pe care o învârte în mână, din cearcănele lui care îl fac să semene cu un monstru, unul de care avea nevoie ca să îl înlocuiască pe ultimul, completez eu. Atunci când pistolul cu care se jucau toți trei ajunge din întâmplare și la el, compromisul dintre teamă și necesitatea de a acționa este o gaură în cap. Și de ce ar lua Mylia vina asupra ei instantaneu? Poate pentru că se simte vinovată de moartea cel puțin spirituală a unui om, atunci când l-a înșelat în spitalul în care a fost internată chiar de către acesta, iar învinovățirea formală se suprapune peste cea inconștientă.

p.s.: exact așa arăta motanul meu, pe care l-am văzut ultima oară acum 12 zile și 16 ore :cry:. Of, nu s-ar mai fi lăfăit ăsta micu’ dacă era el prin preajmă. Și puteți fi siguri că nu stătea niciun sentiment de contracarare a angoasei în logica atacului, ci o foame simplă și sănătoasă de sânge și carne proaspătă.